Alpiniştii nemţeni participanţi la cea din urmă (nu şi ultima!) expediţie himalayană s-au revăzut, abia ieri, prima dată după revenirea lor, pe rând, acasă. Noua „aventură“ a temerarilor noştri „acolo unde se termină munţii“ s-a încheiat cu succes. Toate obiectivele propuse, Mera Peak (6.476 metri) şi Baruntse (7.162 metri) cu Island Peak (6.189 metri) au fost atinse, dar parcă cel mai important aspect la întrevederea de ieri dimineaţă a fost dat de starea fiecăruia dintre ei. „Suntem încântaţi să vedem că ne-am întors cu toţii, că suntem sănătoşi!“, spuneau alpiniştii. Echipa plecată în zona nepaleză timp de aproape o lună (începutul lunii octombrie-începutul lunii noiembrie) a fost formată din nemţenii Ionuţ Ştefănescu, Ciprian Chelariu, Marin Amarinei, Adrian Laza şi Iulian Petre, lângă care s-a alăturat şi băcăuanul Ştefan Teodoru.
Aventură nouă, „la capătul lumii“, începută prost
Dorinţa fiecăruia dintre membrii expediţiei noastre de a-şi depăşi limitele, unitatea de grup, iar în câteva situaţii decizia firească de a spune stop înainte de a fi prea târziu. Toate aceste „secrete“ au asigurat, până la urmă, îndeplinirea obiectivului alpiniştilor noştri, pe cele trei vârfuri din lanţul himalayan.
Pentru cei şase temerari, aventura nouă „la capătul lumii“ începuse cum nu se putea mai prost. Odată ajunşi în zona nepaleză, Ciprian, Ionuţ, Adrian, Marin, Iulian şi Ştefan au realizat că fiecare etapă a expediţiei începea să reprezinte cu totul altceva decât se pregătise acasă ori îşi propuseseră ei. Mai întâi, vremea ploioasă cu rafale pu-ternice de vânt din Katmandu le-a împiedicat, două zile, zborul cu „sicriul“ numit avion (singura cursă prin care se poate ajunge spre lanţul himalayan).
Primul om important pe care grupul alpiniştilor l-a „pierdut“ înainte de reuşita primului vârf (Mera Peak) avea să fie băcăuanul Ştefan Teodoru. Ascensiunea rapidă a acestuia puţin peste cota 3.600 metri l-a afectat imediat. „A fost ciudat şi pentru mine în aclimatizarea făcută. Cu toate că ajunsesem la altitudini mult mai mari până atunci, acolo am avut parte de probleme însemnate ca ameţeli şi stări confuze“, povestea Ştefan. Faptul că organismul acestuia nu se adaptase pe deplin la condiţiile date de respectiva înălţime l-a făcut să coboare, pentru două zile, la cota 2.800 metri. „Când un coleg arată obosit, confuz şi pierdut, echipa trebuie să fie cea care să-l motiveze, mereu. Dar în cazuri similare, pentru Ştefan exista totodată riscul unui edem cerebral sau pulmonar. Odată cu aşa ceva, colegul nostru ar fi putut ajunge la complicaţii grave. Şi acum, ca şi atunci, noi toţi consi-derăm că Ştefan a procedat cel mai bine“, spunea Ionuţ Ştefănescu. Întrucât alpinistul băcăuan nu reuşise să scape de ameţeli şi stările confuze nici la cota inferioară de altitudine, Ştefan Teodoru nu a mai riscat nimic, alegând să revină pe drumul spre casă.
„O expediţie în Himalaya nu-i, deloc, similară cu o excursie «în tenişi» pe Ceahlău sau pe oricare alţi munţi din ţară!“, ţine să-i avertizeze pe viitorii temerari nemţeni, Marin Amarinei. Bicăjan de ori-gine, acesta a fost decanul de vârstă în grupul alpiniştilor noştri porniţi spre noile vârfuri din Nepal. La precedenta aventură în zona himalayană, tot cu Ionuţ Ştefănescu în echipă, Marin promisese celor dragi de acasă că n-ar mai fi în stare să atace, din nou, acelaşi obiectiv dar cu o altă ţintă aproape de „Acoperişul lumii“. „Un exces de hormoni m-a îndemnat să fac uitat tot ce promisesem celor dragi şi aşa m-am alăturat băieţilor!“. Pentru Marin Amarinei, o a treia şi probabil ultima prezenţă în lanţul himalayan ar însemna ascensiunea pe Ama Dablam (6,812 metri).
„Ne întrebam dacă mai merită să facem următorul pas!“
Cele trăite şi văzute în tabăra de bază (5.200 metri) şi pe parcursul ascensiunii pe Mera Peak, i-au pus serios pe gânduri pe alpiniştii pietreni. „Gândeam că simpla noastră prezenţă ne va duce la vârf. Însă după cele văzute acolo, ne întrebam dacă mai merită să facem următorul pas ori ba, riscându-ne chiar viaţa!“, au recunoscut, ieri, temerarii noştri. Prezenţele dese ale elicopterele de culoare neagră şi roşie, care transportau supravieţuitorii mai multor avalanşe produse în zonele apropiate ascensiunii pietrenilor şi ima-ginea oamenilor înveliţi în folii de staniol, i-au speriat cel mai rău. Nu doar pe reprezentanţii noştri, cât mai ales pe membrii celorlalte expediţii internaţionale, care au preferat să facă drumul de întoarcere înainte de a ajunge pe vârf.
În tot acest timp, în corturile alpiniştilor nemţeni, singura doză de încredere o asigurau glumele făcute între ei şi speranţa unei zile următoare favorabile. Totul, însă, până la asfinţitul soarelui. „Imediat când nu-l mai zăreai pe cer, de la cele maxim 10 grade Celsius cât arătau termometrele pe zi, tempe-ratura cobora seara la minus 20 de grade în nici un sfert de oră. Erai expus pericolului să te prindă acea perioadă nepregătit, ieşit afară din cort“, povesteau alpiniştii noştri. De la 17.30 şi până a doua zi la ora 7 când ieşeau din cort, alpiniştii nemţeni aveau rezervat timpul pentru „odihnă“. „Dar nu puteai să dormi, ci doar să aţipeşti o perioadă de timp. Nici măcar să întreţii un dialog cu celălalt coleg de «cameră» nu reuşeai. Erai doar tu şi cu gândurile tale“, spunea Adrian Laza. La -30 de grade Celsius, chiar şi înfofoliţi cu hainele cele mai groase din echipamentul special, aflaţi chiar şi în sacii de dormit, Ionuţ, Ciprian, Adrian, Iulian şi Marin s-au trezit din somn, în multe rânduri, aproape îngheţaţi. Ultimul dintre ei a avut cel mai mult de suferit. „Dacă ceilalţi erau stabiliţi câte doi, pe perechi, eu rămăsesem singur în cort. Întrucât «colega» mea fusese puţin plecată, a trebuit să-mi fac un culcuş care să mă ajute să nu congelez, folosindu-mă de tot ce aveam la îndemână“.
Iulian Petre, salvator a două fete din Spania
Pe timpul nopţilor, gerul pătrunzător ìi „ataca“ pe toţi alpiniştii grupului nemţean, chiar dacă în multe rânduri aceştia au fost nevoiţi să se încălzească reciproc în corturi. „La peste şase mii de metri, deranjat de frig şi de lipsa de oxigen te simţi ca şi cum ţi-ar sări lanţul de la bicicletă. Este ceva firesc să te trezeşti cu ţurţuri pe tine“, spunea Adrian Laza. Până ca echipa să ajungă pe vârf la cota 6.476 metri, clegul acestuia din cort, Iulian Petre, a fost şi salvatorul a două reprezentante dintr-o expediţie spaniolă în ascensiunea de pe Mera Peak. Înainte să-şi înceapă „somnul“ celor câteva ore de odihnă, pietreanul auzise în apropierea taberei nemţene un stigăt de ajutor. Când a ieşit din cort, apucase doar să îmbrace ceva mai gros şi să-i alerteze pe ceilalţi membri ai echipelor aflate în zonă, înainte să plece singur în ajutorul fetelor. „Dacă nu era el, cu siguranţă că cele două spaniole urmau să fie găsite de şerpaşi sau porteri, dar fără suflare, a doua zi dimineaţa. Tabăra lor era la 200 de metri în urma nostră, ceea ce însemna foarte mult pe munte, în Himalaya. Efortul lui Iulian cred că întrecerea limitele oricăruia dintre noi. La temperatura de aproape minus 30 de grade, undeva la şase kilometri altitudine ţi-e greu ţie să-ţi mai târâi picioarele, d-apoi să mai cari în spate pe altcineva! Ei bine, Iulian a reuşit să le salveze pe cele două fete. Datorită lui trăiesc acestea“, a povestit Ciprian Chelariu.
„Ce căutăm noi aici?!“
Pentru acesta din urmă, revenirea în zona himalayană a semnificat şi experienţa alpină cu cea mai mare încărcătură psiholo-gică. Nu i-a fost uşor să-şi vadă colegul de grup, pe Ştefan Teodoru, plecat pe drumul de întoarcere acasă şi renunţând în chiar primele zile ale expediţiei. Ulterior, Ciprian observase cum şi ceilalţi colegi erau amorţiţi şi aveau probleme cu echilibrul în drumul spre vârful Mera Peak. „Despre alţi colegi alpinişti, primeam veşti proaste din ce în ce mai des cu cât ne apropiam de vârf! A urmat episodul cu cele două fete din Spania care au fost salvate de Iulian. Imediat aflasem că un alpinist din Spania a fost obligat să renunţe la vârf cu doar 200 de metri înaintea reuşitei atacului final. Era o ima-gine apăsătoare, aspecte care îţi taie din elan oricât de hotărât ai fi. Fiecare dintre noi ajunseserăm să ne întrebăm de multe ori «Ce căutăm noi aici?!»“.
Ultima dată salvator al câtorva colegi de expediţie pe Aconcagua, Ciprian Chelariu recunoaşte că acum a venit rândul său să fie sprijinit de colegi în Himalaya. „Vreau să le mulţumesc tuturor pentru modul cum s-au comportat. Au fost trei săptămâni cu probleme, dureri de cap, dar n-am încetat să ne încurajăm“. Ciprian a lăsat de înţeles că nu ajunsese în cea mai bună dispoziţie la ascensiunea pe Mera Peak. Ulterior, tot el susţine că a folosit o tactică greşită tocmai atunci când n-ar fi trebuit să se întâmple aşa ceva: în ziua vârfului. „N-am mai făcut greşeala de a mă încălţa afară, cum s-a întâmplat în Aconcagua. Numai că acum m-am legat prea strâns la prima pereche de bocanci pe care-i aveam în picioare. Circulaţia sângelui se oprise, dar am crezut că nu voi mai simţi frigul. Până la urmă, am avut cel mai mult de suferit!“. Asemeni lui Ciprian şi ceilalţi colegi de expediţie îşi simţeau picioarele îngheţate pe traseul către vârf. La coborâre însă, Ciprian şi-a găsit picioarele aproape ştrangulate. „Sunt sub tratament! Nu simt degetele de la picioare pentru că sunt amorţite, dar pot să le mişc“, ne-a declarat ieri alpinistul. Liderul grupului, Ionuţ Ştefănescu nu-şi face probleme că va pleca fără colegul său, în primăvară, pe McKinley (6.194 metri).
Pe Island Peak, cu sfori de întins rufe
Pentru că lui Ciprian şi Marin fizic le era greu să mai ajungă şi pe vârful lui Baruntse, obiectivul final rămăsese doar pe umerii lui Ionuţ. În paralel, Adrian şi Iulian trecuseră şi ei pe lângă moarte, la ascensiunea pe Island Peak. Până la vârful de la 6.189 metri, atins pe 30 octombrie, aceştia n-au fost lipsiţi de aventuri. Mai întâi au trebuit să-i care chiar pe cei cărora le plătiseră bani mulţi pentru aceste servicii: porterii şi şerpaşii istoviţi. Ulterior, Iulian şi Adrian au fost obligaţi să folosească, la urcare şi coborârea în rapel, corzile de rafie care aduceau mai degrabă cu sforile de întins rufele la bloc. „Stăteam legaţi pe coardă, auzind sub noi bagajele izbindu-se de peretele vertical, iar în faţă privind cu se rupeau, efectiv, bucăţi din sfoară. Norocul nostru a fost că am avut două asemenea corzi, altfel ne făceam praf!“, completa Adrian.
Victorie pe Baruntse după trei tentative şi o coborâre pe viteză
În paralel cu atacul colegilor pe Island Peak, Ionuţ Ştefănescu ajungea, cu greu, primul român pe Baruntse. Succesul s-a conturat în a treia tentativă, pe 5 noiembrie, la 9.45, profitând de o „fereastră“ cu vreme bună, alături de alpinişti din Elveţia. „Vârful reprezenta de fapt o cornişă îngheţată, pe care nu puteai sta mult. Până acolo, trebuia să înfrunţi vântul turbat şi să te strecori pe o porţiune îngustă, între crevase. În stânga era un hău de 2.000 metri, iar în dreapta «doar» o mie de metri prăpastie“. La coborâre, pentru a prinde zborul spre casă, Ionuţ a fost nevoit să termine într-o singură zi, traseul pe care colegii lui ìl parcurseseră în şase zile. (Ciprian AVĂDANEI)
