Bucuria Crăciunului vine cu toate ale ei: Magii, Ieslea Sacră, Pruncul Iisus, speranţa, Iertarea… Şi vine cu zgomot, cu luminiţe, brazi încărcaţi, copii, veselie, daruri. Într-un ungher al inimii noastre recunoaştem că sunt pe lume nefericiţi, oameni trişti, oameni singuri, oameni cu destine risipite, cu vise pustiite de vremuri şi erori. Dar, prinşi fiind în capcana sărbătorii, alungăm acest gând ca netrebnic şi depărtat de realitatea vieţilor noastre sau oferim daruri frugale pentru liniştea conştiinţei noastre culpabile. Pentru mine, aceste zile de salutar repaos, vin şi cu dispute nesfârşite cu Corneliu Miftode despre lumină, imagine, geometria compoziţiei dar şi despre frazare, despre construcţia epitetului şi a metaforei, despre poziţia predicatului în fraza lungă etc, etc. Nu se pot înţelege deplin un latin cu un rus nici dacă pământul ar fi deodată pătrat. Tot astfel era tensiune între noi şi în acea seară când a sunat telefonul. De la cine? Chiar PIT.
A treia oară într-un singur an l-am văzut cum păleşte în obraz, se face de culoarea varului şi dunga neagră a sprâncenei coboară într-o adâncă nedumerire. Îi văd retina de nuanţa chihlimbarului care mă priveşte uluită: „avem o problemă, una mare…” M-am gândit la foc, la apă, la boli.
Dar nu erau aceste lucruri ci o veste ca fulgerul: a trecut în nefiinţă, în zi sfântă, Florinel-Constantin ANDRIŞAN, zis Ion PLEBEU sau Andi Baci pentru prieteni, pictorul spectaculos, prietenul şi artistul complex, însinguratul, timidul, volubilul, om al Bucovinei care, pentru o idee estetică şi una morală, a străbătut capitalele culturale ale Europei, pentru a se regăsi în stil propriu în pictura murală a cărei tehnică răzbate şi pe pânzele lui. C.M. l-a cunoscut la Vânători-Neamţ la Tabăra de pictură a proiectului „colecţia de azi – PORTRET” iniţiat şi organizat de Fundaţia „C.M.IMAGO” în toamna timpurie şi de pomină a anului 2013. Anterior, auzise de el prin saloanele bucureştene ale artei. Lucrările sale din tabără au fost expuse atunci în spaţii neconvenţionale, en plein air, aproape de zimbri, la sediul Administraţiei „Parcului Natural Vânători-Neamţ” şi pe stivele de lemne din curtea prietenoasei Pensiuni „Perla Neamţului”, rânduite parcă pentru a fi simeze, apoi la CAEx „Mircea Cancicov” din Bacău şi, maxima, la Biblioteca Naţională a României, în atrium. L-a auzit vorbind, l-a văzut lucrând, l-a admirat. După ore de povestiri şi căutări prin corespondenţă şi fotografii, înţeleg durerea şi recunosc empatic frigul fiinţei conştiente care pierde un prieten.
S-a stins la doar 58 de ani, când se afla în deplină maturitate artistică şi ni se pare o şotie sinistră şi impură. C. îşi aminteşte: „nu se poate, nu poate fi adevărat, cu doar câteva zile în urmă vorbisem, avea planuri pentru anii care vin, proiecte de creaţie, dorea să revină la Neamţ, era verde în voce şi plin de încredere. Nu ştiu de ce mă simt vinovat: în nebunia lui temperată de o exemplară cultură nu i-am ghicit sufletul, singurătatea, durerea, poate frica, boala… Ar fi trebui să intuiesc ceva, să îl aud cu inima. Prietene drag, iartă-mă! Poate pe noi ne bate Dumnezeu în felul acesta, retrage la cer o admirabilă forţă luminoasă spre deznădejdea noastră, ca să vedem cu ochii cum se duc oamenii dragi dintre noi, cum sărăceşte viaţa şi lumea noastră. Nu voi uita finalul de tabără când participanţii pleca-seră nostalgici prin ţară la casele lor şi locul a rămas în linişte cu zimbrii lui, cu mănăstirile, cu pădurile… Eu şi Andi, noi doi, după ameţeala succesului, lăsaţi într-o intersecţie, stăteam pe o bancă la răscrucea mare din Târgu-Neamţ, încărcaţi cu bagaje şi calabalâcul logistic. Aşteptam la autostop sau la autobuz, după noroc. A fost ceasul nostru unic, deplin şi sincer. Ochii noştri scrutau cu limpezime momentul şi dialogul curgea simplu, cinstit, curat. Ştiam şi unul şi celălalt că trăim nu într-un nod de drumuri, ci într-un răstimp al sorţii şi că vom fi nedespărţiţi, prieteni. Atunci nu eram singur, acum mă simt.”
Nu era nimic de spus, eu nu găseam cuvinte, dar am insistat să ieşim la aer, la o plimbare. Şi am ieşit, am hălăduit mai bine de trei ceasuri prin frig. Iarna asta bastardă se străduia să ningă sărac. Cer plumbuit, oameni pe fugă, un chioşc de ziare părăsit are îngrămădite în vitrină file smochinite şi decolorate ale unui cotidian cunoscut. Le va fotografia, sunt sigură şi aşa a şi fost. Vede oriunde dezolare şi nu este leac, ceasurile tristeţii se consumă încet, încet.
Undeva pe aproape, tobari înfocaţi împrăştie bătăi ritmice, în toate vitrinele moşii crăciunei zâmbesc american şi dolofan. Şi mergem aşa… Mă gândesc la limbajul frumos şi expresiv din snoavele pline de tâlc al lui Andi Baci, la plecările lui din ţară din pricina „jenibilităţii şi înşelăciunei”. Cât despre C., habar nu am ce anume îl bântuie dar calcă deşirat şi anemic, mers reflexiv, nu cred că bagă de seamă că este frig şi că mi se rupe inima de pierderea lui. Oare şi durerea este egoistă? Florinel-Constantin ANDRIŞAN, Ion PLEBEU, Andi Baci de ce n-o fi spus nimic prietenului său? Ce orgolioasă demnitate ascunde măreţia? Sau cine ştie cum s-o fi întâmplat ceasul? Şi nu găsesc nici un cuvânt salvator în minte, un cuvânt care odată spus ar putea să ne însenineze. Îmi fac totuşi curaj: cred că îşi va găsi liniştea şi împăcarea. C. mă priveşte lung: „Da, asta cred şi eu.”
Acasă, am găsit o notiţă, o idee de ferpar al lui C.M. şi o reproduc:
„Drum luminos, prietene, în Ceruri! La următoarea tabără organizată de C.M.IMAGO, un şevalet va sprijini o pânză pregătită pentru tine şi cei care te-au cunoscut îşi vor lăsa însemnul de preţuire pe ea. Dumnezeu să te ierte!”
Anica LUNCANU