Acasă Economic Viorel, Vladimir sau Omul din umbră

Viorel, Vladimir sau Omul din umbră

545
0
DISTRIBUIȚI

– exerciţiu de memorie despre tata –

 

M-am născut într-o casă de artişti. O încăpere a micului nostru apartament era înţesată cu pânze, uleiuri şi pensule – teritoriul mamei, pictoriţa. O alta, cu pereţii uşor îngălbeniţi de fum de ţigară, era străjuită de o bibliotecă plină de cărţi, aşezate fără o logică anume, iar pe covor erau înşirate nenumărate teancuri de foi scrise – teritoriul tatei, scriitorul. Ca să descriu acest spaţiu al copilăriei mele, fac un efort de memorie, dar nu sunt sigură deloc – mama spune că mereu amestec ceea ce era cu ceea ce-mi imaginez eu că era; dar probabil că aşa funcţionează mintea omului după mai bine de treizeci de ani. Să-mi fie scuzată această paranteză, dar o consider necesară pentru înţelegerea relatării mele.

Mi se pare la fel de provocator a creiona portretul mamei şi al tatei – cei doi poli ai existenței mele infantile – dar azi zăbovesc – răspunzând propunerii lui Corneliu Miftode, unul dintre vajnicii păstrători ai memoriei personalităților de cultură din urbea noastră şi nu în ultimul rând, un bun prieten de familie – asupra imaginii tatălui meu: Viorel Buruiană, alias Vladimir Tescanu, omul de litere, scriitorul. Şi aşa cum nu mai sunt sigură că am zugrăvit corect (exact? adevărat? – ce sunt aceste cuvinte?!) imaginea apartamentului nostru, nici pe tata nu-l pot descrie decât prin prima propriilor mele simţăminte, denaturate au ba, de experienţele pe care le-am trăit în preajma lui.

Crescând într-un spaţiu al dezlănţuirii imaginaţiei, al exprimării sensibilităţii artistice, cred că am fost cel mai norocos copil din lume. Nu am avut parte de o lume rigidă, căci tata nu era deloc o figură patriarhală clasică – nu îmi amintesc de reguli ori de restricţii prea severe (doar de cele impuse de bunul simţ al unor părinţi care aveau de crescut două fete). Era, dimpotrivă, un spaţiu în care ne exprimam liberi – atât cuvântul, cât şi culoarea fiind menite a-mi modela universul interior, solul în care s-au sădit seminţele imaginaţiei mele creatoare de mai târziu. Pentru mine, tata nu era doar tata, ci tata-scriitorul, pentru că în această ipostază se manifesta el cel mai autentic, scriind pe unde apuca, cu stiloul lui cu peniţa foarte subţire din care curgeau cuvintele mărunte, dar frumos arcuite, extrem de citeţe, dar multe, multe, nemaiîncăpând de câte aveau de spus.

Un episod anecdotic îmi transpare din depărtările copilăriei mele (povestit de cineva? auzit de mine?). Tata începuse şi el să picteze, alăturându-i-se mamei într-un elan de parteneriat artistic. Un peisaj, câteva reproduceri după Velázquez. Apoi, într-o bună zi, aproape din senin, rupe în două unul din tablouri: ori sunt scriitor, ori nimic! A fi scriitor respingea, în viziunea lui, orice alipire la altă dimensiune artistică (atitudine pe care nu am priceput-o multă vreme). Acest tip de exclusivism l-am înţeles mult mai târziu, când tata a refuzat, rând pe rând, orice compromis politic, orice tip de afiliere literară – doar pentru nişte avantaje (de a fi promovat, publicat ş.a.m.d.) şi atunci am apreciat una din trăsăturile lui esenţiale, care m-a călăuzit şi pe drumul devenirii mele: integritatea. N-am să uit niciodată repetatele drumuri la Bucureşti – 6 ani la rând, cred – pentru că cei responsabili cu cenzura literară de la Cartea Românească nu îi aprobau tipărirea manuscrisului din pricina aluziilor prea făţişe la regimul comunist. În cele din urmă însă Palimpsest a apărut, în 1988, într-o formulă pe care el nu şi-a dorit-o şi pe care, imediat după revoluţie, l-a rescris, publicându-l la editura personală sub titlul Negru şi roz, care cuprinde Palimpsest – prima parte – şi Nu mă atinge – a doua parte. Ceea ce am iubit – copil fiind, înainte de a citi cartea – a fost coperta pe care apare chipul mamei mele, cea care i-a susţinut, cu o răbdare de neclintit, travaliul artistic.

Dragostea pentru carte tot tata mi-a insuflat-o. Tot ce mi-aş fi dorit vreodată să citesc se afla deja în paradisul lui Borges din sufrageria noastră: de la 1001 de nopţi sau poveştile lui Jules Verne, în copilărie, până la poemele lui Rimbaud, Muntele vrăjit de Mann sau Silogismele amărăciunii de Cioran, în adolescenţă. În ultimul an de liceu, am avut ambiţia de a participa la olimpiada de filosofie, şi tata m-a purtat, pas cu pas, prin ideile teoretice ale lui Platon, Socrate, Kant şi Nietzsche. Mie mi-a rămas la suflet Kierkegaard, mi s-a părut extrem de poetic, poate tot în urma dezbaterilor cu tata.

În aceeaşi sufragerie, se adunau mai tinerii Adrian Alui Gheorghe şi Aurel Dumitraşcu, cu care discuţiile literare şi mai puţin literare se prelungeau până dincolo de miezul nopţii. Se spuneau şi multe bancuri, tata are un talent aparte de a spune un banc, lungeşte povestea cu pauze care cresc intensitatea (şi nerăbdarea!) auditorului, ca pe urmă, paf! să-ţi trântească poanta.

Cred că aveam vreo opt ani când, în faţa mai sus numiţilor, tata a citit cu voce tare prima mea povestire (scrisă în creion, cu semnele de punctuație adăugate cu roşu de mâna lui). Tremurul din stomac îmi creştea tot mai mult pe când, de după uşă, trăgeam cu urechea la reacţia prietenilor lui. Deci când vei fi mare, vrei să fii scriitoare, ca tata? m-au întrebat, când am avut curajul să mă arăt în faţa lor. Da, însă nu numai, am răspuns eu.

Când Salinger s-a retras din viaţa publică şi a ales să nu mai publice, mărturisind într-un interviu pacea pe care o simţea în alegerea de a scrie doar pentru el însuşi şi plăcerea de a scrie pur şi simplu, m-am gândit la tata şi la felul lui de a fi scriitor în lume. Şi la mine, căci de multe ori mă întreb dacă nu tot el mi-a transmis aceeaşi lipsă de simţ practic – căci am scris mult, dar am publicat puţin, ceea ce ne face pe amândoi să aparţinem categoriei de „scriitor de sertar”, criticată de literații prolifici din era noastră, dar e un modus vivendi pe care ni l-am acceptat.

Ca să înțelegeți până unde ajunge dragostea lui tata pentru carte, trebuie să vă mai mărturisesc un dialog. Când eram copil, noi nu mergeam nicăieri. Cele câteva veri în care am văzut marea se datorează bunicilor din partea mamei, iar explorările altor zone din România taberelor de copii în care mama mergea ca profesor-însoţitor. Ani mai târziu, când am descoperit plăcerea călătoriei, străbătând aproape toate ţările europene, dar mai ales tărâmul românesc – în lung şi-n lat – l-am întrebat pe tata de ce nu călătoreşte. Nu am nevoie să călătoresc, când pot afla totul din cărţi, mi-a spus. Dar nu e acelaşi lucru, am zis eu. Poate că mi-a dat dreptate, nu ştiu, când peste ani, a călătorit la Roma, Paris, Bruxelles şi Amsterdam.

În afara scrisului, puţini ştiu că una dintre pasiunile lui neexplorate pe deplin a fost cinematografia. În anii de liceu, şi-a dorit să devină regizor. A şi realizat un film (Mlaştina – nume pe care cei de la propagandă l-au schimbat în Prietenii – în care jucau, bineînţeles, prietenii lui) cu care a câştigat, la un festival de film studenţesc, premiul de popularitate. Student la facultatea de litere din Bucureşti, participa în paralel la cursurile de la UNATC, familiarizându-se cu limbajul cinematografiei. Lucrarea de licenţă a elaborat-o tot pe tematică cinematografică. Acasă, în nopţile telecinematecii, urmăream adesea peliculele difuzate şi discutam pe marginea filmelor vizionate. Aşa mi-a cultivat gustul pentru filmul de artă, pentru marii actori şi regizori, am învăţat să urmăresc o poveste, să-i intuiesc finalul sau să mă bucur, atunci când exista, de imprevizibilitatea lui. În dragostea pentru film se camufla aceeaşi dragoste pentru poveste, pentru firul narativ care ne leagă de lumea mereu interpretabilă, de misterul vieţii, de surprizele ei intrinseci.

Nu l-am cunoscut niciodată pe tata în postură publică. În tinereţe, ştiu că vorbea pe la vernisaje, poate şi lansări de carte, interviuri, dar eu nu l-am auzit niciodată ţinând vreun discurs. Cred că era destul de activ în viaţa artistică a cetăţii; într-o zi, frunzărind volumul 30 de ani de Vacanţe muzicale la Piatra Neamţ, am avut surpriza de a-l descoperi într-una din fotografii, alături de pictorul Dan Hatmanu, compozitorul Vasile Spătărelu şi profesorul Gheorghe Bunghez. Scriitorul Vladimir Tescanu avea un cult şi pentru muzica clasică. Pe uşiţa interioară a bibliotecii noastre, el lipise două portrete: cel al lui Dostoievski (eroul lui literar) şi cel al lui Bach. În apartamentul nostru de la etajul trei, răsunau ades, de pe un pick-up adus de la Bucureşti, Anotimpurile lui Vivaldi sau Concertele brandenburgice ale lui Bach. Şi asta mă face să mă întreb şi dacă faptul că mi-am alăturat un partener de viaţă muzician – şi nu unul oarecare, ci unul de factură clasică – nu e un alt fir nevăzut care leagă trecutul de prezent.

Sunt multe lucruri pe care nu le cunosc din viaţa lui tata. Dar din puţinele detalii pe care le-am reţinut, cred că întrunește toate trăsăturile unui personaj contradictoriu, pe care l-aş putea introduce într-o poveste. (N-am purtat niciodată discuții despre cum scriu sau cum ar trebui să scriu – pentru mine, un proces continuu de autodescoperire. Odată, mi-a menționat, în treacăt, despre stilul no comment abordat într-una din cărțile lui, iar altădată, despre asociațiile neașteptate de cuvinte pe care le căuta în procesul de creație). Ori, poate, cândva, îmi va fi dat să citesc o poveste adevărată a vieții lui, în care voi afla și despre pasiunea pentru șah și despre prieteniile lui eterne. Deocamdată, mă resemnez cu această poveste în care, subtil, aproape fără să-mi dau seama, m-am așezat să scriu despre tata și am ajuns să scriu despre mine.

 

Anami VELEȘCU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.