Nu ştiu să povestesc. Cu condeiul în mână, când zăresc foaia albă mă blochez. Gândurile rup şirul îngrămădindu-se haotic… atunci pun condeiul jos. Nu ştiu, nu pot ! Deodată, parcă să-mi facă în ciudă, imaginaţia începe să alerge ameţindu-mă cu multitudinea aducerilor aminte. Ca pe o bandă rulantă trec rapid imaginile celor care au întregit viaţa mea.
Viu şi creionat se conturează figura luminoasă a Tatălui meu, veşnic grăbit, preocupat să mulţumească liota de copii, pe care îi supraveghea încruntat ca fiecare să-şi îndeplinească îndatoririle.
Mama, cu părul albit vremelnic, purtând peste fustele-i negre şorţul de culoare deschisă cu buzunare în care îi atârnau cheile de la camera de alimente, în pasul ei mărunt de la bucătărie la cameră îi anunţau trecerea prin zornăitul lor, împrăştia în aer neputinţa multor probleme, veşnic nerezolvate la timp.
Fratele Ioan încuiat în camera lui întunecoasă, împătimit de vioara căpătată de la tata, dorind să-i mai potolească aventurile, cu plicticoasele, enervantele sunete stridente căutate cu încăpăţânare din lipsa unui îndrumător, ne încerca răbdările.
Cu plăcere, fratele meu Constantin mă smulgea de la cele mai dragi jocuri încinse în iarba din faţa casei. Da! Mă lua pe sus, şi ore întregi mă forţa să înţeleg „mi-nunatele“, pentru el, probleme, pe care eu le detes şi azi – aud şi acum zgomotul, scârţâitul foii rupte, în care se îngrămădeau erorile, nerezolvările problemelor. Şi i-a-o de la capăt pe o nouă foaie albă, la care priveam cu ură şi nedumerire.
Bătrânul profesor, târâit cu greu de fratele Jan, cu o nouă placă cumpărată din agoniseala lui, încerca să ne dovedească ce minunată este noua apariţie a romanţelor, enervând-o pe sora mea, supusă şi ordonată, obligată de noua profesoară să lucreze la noile exerciţii, sonate şi studii obositoare.
Toată agitaţia, gălăgia din casa cu mulţi copii a lui Dumitrache (tata), se oprea brusc, la un sunet asurzitor! „Sună Mucavaua! E ora schimbului de tură!“. Şiruri de muncitori se scurgeau spre intrarea celor două fabrici, „Eichler şi Mucava“. Mirosea intens a plămadă de carton încins, şi coşurile înalte scoteau un fum înnecăcios, cu miros de pâine caldă. Casa noastră, a lui Dumitrescu, „cel cu mulţi şi gălăgioşi copii“, era amplasată între cele două coşuri de fum. A fost cumpărată la un preţ mai modest, tocmai datorită zgomotelor şi agitaţiei dintre cele două fabrici.
Fabrica „Eichler“, înzestrată la intrare cu o frumoasă clădire căreia noi îi spuneam „palatul“, ornamentată cu un turnuleţ în vârful căruia se legăna în bătaia vântului, o pancardă din fier forjat, pe care era scris cu litere mari numele stăpânului „Eichler“, neamţ venit în ţară pe vremea regelui Carol I. Stăpânul era „bun la suflet“, spuneau angajaţii, le dădea voie din când în când şă-şi umple sacii cu rumeguş şi scândurele pentru foc.
Fabrica „Mucava“ se întindea pe tot plaiul Bistriţei; lemnul care mai târziu trebuia să fie hârtie, era stivuit în cuburi imense. Pe înserat, noi copii mahalalei, ne strecuram prin găurile de gard bine meşteşugite, tot de noi ! Ne jucam ascunzându-ne pe sub stive, pe unde îşi mai făceau culcuş pisicile cu pui abia aduşi pe lume; era cald, şi micuţii se târau în voie până când îi descopereau „tiranii de portari“. Noi încercam să îi ascundem, dar miorlăitul îi dădea de gol; îi strângeau cu făraşul şi îi aruncau într-un butoi, nu să-i omoare, ci ca să le găsească stăpâni! Disperaţi, speriaţi, noi le arătam ura şi dispreţul nostru prin diferite schimonoseli, după care alergam înfricoşaţi spre casă.
De sărbătorile Crăciunului, ceata de copii parcă devenea mai cuminte. Parcă… fiindcă directorul fabricii le promitea cadouri consistente. Cât de frumoase îmi păreau jachetele şi paltonaşele confecţionate din filţurile uzate, pe care zăcuse pasta de hârtie până se usca, pentru a fi mai departe prelucrate. Paltonaşele de culoarea pădurii, cu guleraşe de felţ maro închis, le încercam şi eu cu părere de rău, pentru că nici unul din familie nu lucra în renumita fabrică, deci nu puteam spera să am vreodată aşa frumuseţe de hăinuţă.
Spre sfârşitul anilor de liceu, abandonând joaca celor mici, între orele în care îmi făceam temele, deschideam larg fereastra camerei mele, şi timpul trecea nevăzând, recunoscând pe mulţi dintre cei care la ore fixe mergeau agale spre locul de muncă.
Dar amintirile mele în legătură cu hârtia, pe care am iubit-o şi detestat-o de cele mai multe ori, mi-a divulgat dureroase, ascunse trăiri, ştiute şi îngrămădite în străfundul fiinţei mele.
„Mucavaua“ copilăriei mele, rebotezată „Comuna din Paris“, avea acum un dispensar modern, înzestrat cu aparatură de ultimul tip şi noi angajaţi, felceri şi tineri medici, de care profitau nu numai lucrătorii fabricii, ci şi toată mahalaua Precista. Un tânăr doctor, încruntat şi nu prea atrăgător (aşa mi s-a părut atunci) îşi făcea loc printre muncitori, grăbit. Orele mele la fe-reastră s-au înmulţit, aşteptând apariţia doctoraşului. O floare aruncată neglijent, apoi câte un bileţel boţit de hârtie, ascuns în firida geamului. Îmi simţea prezenţa ascunsă după perdea, şi cu elan au început să circule bileţelele, tăinute, ascunse de cei din jur. Despărţirile noastre, şi n-au fost puţine, cât şi regăsirile după ani întregi, s-au strâns ca dovadă a întregii noastre vieţi. Multe reproşuri, dovezi de adânc ataşament, zac martori în fundul lăzii.
Hârtiile învechite, îngălbenite, de câte ori deschid lădiţa cu amintiri, mă predispun la visare…
Urăsc şi iubesc hârtia în egală măsură!
E. BOTEZ
