Acasă Economic ULIANISMUL (I) păstaia de Glicină şi Vasile-Doru ULIAN

ULIANISMUL (I) păstaia de Glicină şi Vasile-Doru ULIAN

545
0
DISTRIBUIȚI

motto: “Alexandru, fiul lui Filip şi al Olimpiei, a ajuns până aici.”

(BENOIST-MÉCHINAlexandru cel Mare sau Visul depăşit, traducere Crina Coşoveanu, 1994)

preambul:

Haide, trece-mi aripa uşor peste pleoape şi du-mă iarăşi acolo, mai aproape de el, poate voi înţelege odată de ce s-a oprit, presimt adâncimi neguroase şi fulgere iuţi, iuţi, vedenii sau revelaţii, o, iată, acum nu plouă deloc, ce lume colorată, ce miracol floral sub bolţile frunzelor eterne, medinilla magnifica, mistaeria sinensis, superbele orhidei molie, exuberante, încâlcite dramatic şi sangvin pe trupuri de plante nevinovate din care sug şi sug viaţă, iată gloriosa superba şi iubitoarea de sânge aldrovanda, uite misterele adâncimilor pădurilor, pătimaşele flori strălucitoare, seducţia lor ucigaşă e peste tot, o, mai îngăduie să privesc, ce păcat că nu pot atinge nimic, uite medinilla magnifica, nu face să treacă repede visul acesta, e frumos şi tragic tot ceea ce văd, dacă aş fi putut să-mi iau corpul cu mine, m-aş fi sufocat de atâtea arome şi culori, da, aici greşiţi voi, vă bucuraţi de frumuseţe şi sunteţi victima ei, mereu şi mereu, nu vă deşteptaţi niciodată, striviţi florile lumii şi suferiţi pentru pieritoare clipiri ale culorii şi luminii căzute pe roşul însângerat al frumuseţii, hai, trebuie să-ţi arăt , vino cu mine, mereu te ştiu când te chinui gândind la împăratul acesta care ţi-i drag şi mereu îţi aminteşti de vremea lui şi de ceea ce ai citit printre rândurile cărţilor şi nu te-ai lămurit, nu laşi deloc să treacă adevărul simplu prin tine, doar stai în categoriile minţii şi nu deschizi celălalt ochi…  (din romanul “FERPAR”)

 

Nu degeaba stă scris la Carte că sunt pe lume mulţi chemaţi, puţini Aleşi.

Mă întreb şi eu, ca unul dintre cei nevinovaţi, oare unde am greşit? De ce nimeresc ca Bondarul în Miere deşi nu mă pricep să o fac? Vreau să zburd, să zâmbesc soarelui dulce care răsare, să mă ude ploaia, să dorm cu capul pe chiatră sub cetini… Am găsit răspunsul: păstaia de glicină a pictorului ULIAN !

Iar dacă domnul C.M. se mai uită la mine râzând de Moarte, dacă mai ameninţă, deocamdată, cu bombe atomice anumite instituţii publice locale pline cu “nevinovaţi” nemernici, dacă nu trece odată această dementă gripă fierbinte, atunci cred că voi face eu însămi o gaură în zidul nefiinţei. S-a zis cu bondarul, poate intrăm în anul şobolanului. Poate se aliniază stelele spre norocul şi folosul nostru.

O voi lua pe căi ascunse ca Firmir şi tot găsesc pe undeva un Tablou semnat ULIAN. Dacă nu, trag o fugă la Borca şi îi voi tăia pe loc acel copac hermeneutic. Cu toporul, toporişca, cu briceagul, cu beschia, cu forfecuţa de unghii, cu unghiera, prin intonaţia vrăjii, prin descântece. Scot dracii din pod, vipera de sub soare… Nu! Mai bine merg la Stânca Sihlei Teodorei şi o împing cu spatele până o dărâm. Răstorn acele chetre ce par căzute din cer şi care ascund frica din om. Acolo nu şuieră vântul, acolo este tăcere, atâta de mare tăcere încât se pot auzi rădăcinile brazilor cum cresc şi cum se strânge roua anume pentru a hrăni un suflet care se roagă sau unelteşte în taină. Acolo este veşnica bătălie dintre Iad şi Rai.

Nişte Chetre devenite personajele lui ULIAN chitrosul… offf. Sfinţenia se ascunde acum sub poalele popilor maziliţi din Har şi hirotonisiţi sub auri speciae şi care au făcut într-un spaţiu miraculos un fel de complex turistic modernizat fără un concept adecvat înălţimii Sale şi sărăcit de Taina pustnicei tăceri şi nevoinţe.

Şi după această ispravă ce voi fi făcut, voi sui cu piciorul Dealul de la Şerbeşti, dărâm altă Stâncă, îi strâmb nasul, îi scot ochii sau îi înfund cu bălegar de oaie, dau cu pietricele în Muntele Ceahlău şi voi aştepta ceţurile de ofrandă ale lui VasileDoru ULIAN. Când se vor aşterne tăcute peste lume, voi şopti despre Fiinţa lui Heidegger… Despre care fiinţă, a fi-ul, estele şi ce-ul, fiindul care va fi fost dar putea nici ca să fie? Nimeni nu ştie nimic. Pentru că ne întoarcem în cercurile căutării, mereu şi mereu şi mereu.

Mai bine, plutesc cu “iroplanii” de acolo şi mă tot duc. Sau mai ştii, găsesc punctul fix a lui Arhimede şi mut Universul.

Ştiu că este o nevoie legată de Soartă. Cred că eu nu voi ajunge la Nebuni, dar aceştia: ULIAN,  C.M., alţii şi alţii din “tagma” lor…, da. Şi asta pentru că sigur sunt prinşi în sminteala unei afecţiuni profesioniste. Primul a dovedit că drumul către înălţimi este posibil, golgotic, singuratic, temerar şi dureros. Ceilalţi, mai tineri, stau în aşteptare aidoma lui Harun-Al-Rashid care îşi caută Shecherezada. Artiştii nu iubesc vreo femeie anume, dar îşi iubesc povestea… Seeeeeeerios?

Şi acum, să trecem la fapta Dreptăţii. Nu mă mai pot învârti printre pagini. Te-am prins Maestre! Puţini te vor ajunge din urmă! Pentru că avem de a face cu ULIANISMUL. Credem că vom fi lapidaţi pentru o asemenea îndrăzneală de către unii critici  oximoronic-inventivi pătrunşi de limbariţă sau şmecheraşi ai vorbelor fără duh gândite de alţii.

Ne vom apăra cu opera Dumneavoastră dar şi cu amintirea invitaţiei de a fi împreună într-un loc unde se alintă florile de glicină şi trandafirii se sperie de propria lor splendoare, învidiindu-se unii pe alţii, unde aţi acordat mandolina, aţi ameninţat Fotograful şi aţi fugit de iscodeala discret-interogativă pe care o strecuram.

Nu ştiam ce anume poate căuta cineva în reflexia sticlei. De ce nu oglinda? Aţi spus în clar că aceasta are spatele negru şi întoarce imaginea, sticla o reflectă. Hotărât lucru: înapoi la altă şcoală, la fizica optică… Tot eu? Bre, hai să facem un praznic. Îngropăm Arta, îngropăm Omul şi mergem toţi la Dumnezeu. Promit că aprind atătea candele, mai multe ca stelele de pe Cer.

Am rămas cu nedumiriri dramatice în minte şi inimă. Abia după ce am lecturat cam tot ce se spunea despre Vasile-Doru ULIAN, de către şi de către… am hotărât să mă las păgubaşă. Cât despre criticii de artă care se măreţesc şi îşi fac singuri statuie, nici unul nu a priceput nimic. Ei vorbesc o limbă paralelă şi incongruentă Artei. O vreme, mi-aş dori să nu mai aud de retori şi limbuţi ca să mă pot bucura de vedeniile pânzelor în linişte. Gata, tăceţi dihonii bocitoare!

Greu a fost să vă prindem, ne-au trecut ore de viaţă până să pricepem. Acum ştim: sub aparentul ateism declarat, repetitiv, consistent motivat de teorii fizice necontestate încă de către lumea ştiinţei, reflexia este fascinantă, dar nu pentru fitecine. Ea aparţine celor cu multă răbdare de a privi pe geam, pentru cei singuratici. Reflexia este a celor care aşteaptă Lumina să curgă ântr-un anume fel, şi când s-a petrecut, gata, a şi trecut. Am recitit Heidegger, în ciuda nicasienilor epigoni şi bieţi revendicativi a unui trecut temeinic trădat şi metodic vândut…

Cred că nu ne-am fi descurcat cu zicerea asta dacă nu am fi fost împreună prin munţi.

Am încercat să vedem spaţiul legat de timp cu ochiul Dumneavoastră. Şi da, avem un complot. Se cheamă respect şi iubire pentru Artistul şi Omul Vasile-Doru ULIAN.

Aşteptaţi Harul sau stihia muzelor care în tăină şoptesc şi vă fură? Cade puterea de muncă ca sămânţă din păstaia de glicină drept în ceafa ideii? Este doar o întrebare, şi ea anume conţine jumătate din răspuns… Dacă nu este punctul, unde e linia, dacă linia nu-i, nu putem merge drept, nu avem ţintă etc. Abia atunci Țestoasa, sigur fuge mai repede ca Iepurele.

Cât despe taina Troiţei ciupercilor crescute în cercuri concentrice şi care aproape v-a ucis, vom povesti alt-dată.

Păstaia de glicină dăruită se află la loc de cinste şi îi păstrăm catifeaua… Apele curg, morişca se învârte, se învârte… Dar Timpul?

Alegerea răspunsului corect nu este la noi. Vă aparţine!

Va urma.

Per vicario,

Anica LUNCANU

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.