Acasă Cultura O floare din buchetul recunoştinţei

O floare din buchetul recunoştinţei

306
0
DISTRIBUIȚI

 

Un pictor căruia i se cere să facă portretul unei persoane se sprijină pe date fizice: fizionomia, aspectul general, momentul surprins ca bază de referinţă în reliefarea însuşirilor importante ale modelului. A face portretul unui om în cuvinte, însă, este cu totul altceva, cauza fiind multitudinea nuanţelor oferită de un mijloc de exprimare viu, a cărui putere poate fi, şi este, decisivă în ceea ce priveşte subiectul. Un portret surprinde ca şi o fotografie, de altfel, o secundă din viaţa persoanei respective, o zvâcnire a timpului fixată pe un suport. O descriere verbală reprezintă trecerea în revistă şi analiza unor însuşiri care formează o existenţă şi numai arareori efectul cuvintelor poate fi retractat indiferent dacă sunt sau nu adevărate. Cuvântul dă formă, forma dă întregul, iar atunci când cuvântul e însoţit de muzică, devine magie, aşa am învăţat în profesia mea.

Iată deci, câteva considerente pe care le-am avut în vedere atunci când mi s-a solicitat să fac portretul unui om în cuvinte, pentru că am simţit şi ştiu puterea cuvântului.

Perioada petrecută în P.N. a fost de 10 ani, timp în care m-am lovit de ,,adevărurile vieţii” ca orice începător entuziast într-un mediu cultural de renume naţional. N-au prea contat ele ,,loviturile”, nu le-am acordat prea multă atenţie, principalul era scena, teatrul şi lumea lui minunată. Cu toată atmosfera culturală elevată, n-am putut să nu remarc faptul că actorii sunt şi ei oameni, şi că magia care se petrece pe scenă nu prea are corespondenţă în afara ei.             Personalităţi mai ales subiective, colegii mei de breaslă se mai ,,încontrau” câteodată, însă de cele mai multe ori disputele cu sau fără motiv se aplanau într-un fel care a început să-mi atragă atenţia. Am intuit un fel de teamă tulbure, generală, dublată de un fel înţelegere tacită. Desigur, figurile, personajele principale ale instituţiei, directori, secretari literari, şefi de partid sau sindicat (colegi actori) ocupau imaginea centrală a teatrului nu numai din punct de vedere administrativ, ci şi din punct de vedere al funcţionalităţii practice, adică, ei se regăseau pe listele de distribuţii într-o ordine aproape neschimbată de ,,sus în jos”, asta însemnând că un actor ca mine se regăsea mai la coada distribuţiei, pe când colegii noştri implicaţi în treburile interne ale teatrului apăreau în fruntea  selecţiei. Mă şi obişnuisem să citesc aranjamentele de la mijloc în jos, însă mă acomodasem cu situaţia, nu aveam nici o pretenţie fiindcă înţelesesem cum stă treaba. Cel mai greu a fost momentul când m-am întrebat dacă am sau nu talent iar aici intervine punctul de cotitură în viaţa mea artistică. În afara teatrului nu prea frecventam multă lume şi nici nu prea eram doritor de contacte, însă am cunoscut oameni care mi-au produs o impresie deosebită, fapt care în cenuşiul şi atmosfera dezolantă a oraşului  în acea epocă au avut un efect încurajator asupra mea. Câteva din acestea îmi reverberează încă în memorie: Viorel Tudose şi Florin Tureschi de la ziarul ,,Ceahlăul” şi Doamna doctor Feldi, care primează lista restrânsă şi îmi produc un sentiment de jenă din pricina faptului că trebuie să fi fost mai mulţi oameni de calitate în urbe, dar…

Din păcate n-am avut prilejul să-i cunosc prea bine, însă personalitatea lor era atât de  marcată, încât mi-am regăsit datorită lor curajul de a lupta pentru dreptul de a fi ceea ce pretindeam că sunt. Astfel, am aflat că la o întrunire importantă  a factorilor de cultură din judeţ în care s-a analizat şi activitatea teatrului, a fost pusă în discuţie folosirea mai judicioasă a colectivului de actori (22 de angajaţi). I s-a făcut conducerii imputarea de favoritism, că îi  distribuie cam tot pe aceiaşi actori în rolurile principale, pe când altora (printre care şi eu), nu li se dă această posibilitate de  a deveni vizibili. Surprinzător a fost că s-a rostit nominal numele meu! De către cine? Înainte de a continua aş vrea să subliniez că nu a fost vorba de vreo favoare datorită vreunei intervenţii, ci de un aspect bine cunoscut al situaţiei din teatru, care i-a făcut pe mulţi să se întrebe ce se întâmplă. Ce a urmat după întrunire a fost schimbarea directorului teatrului, căruia i s-a oferit postul de regizor cu toate că nu avea nicio   experienţă în domeniu. Omul căruia îi datorez ,,renaşterea” mea spirituală, cel care prin atitudinea, calitatea intelectulă şi o vastă cultură mi-a demonstrat că încă mai există oameni tari, structuri care rezistă în ciuda tuturor opreliştilor de a-şi duce la capăt menirea de păstrători ai culturii şi valorilor morale se numeşte Gheorghe BUNGHEZ. Nu-l cunoşteam prea bine, era un personaj important în ierarhia de partid a judeţului, dar de puţinele ori când l-am întâlnit am remarcat figura severă în contradicţie cu atitudinea prietenoasă, chiar jovială pe care o avea în particular. Oricum nu aveam ce să fac, schimbarea situaţiei mă depăşea când am aflat cu mare surprindere că următoarea piesă din repertoriu mă are pe mine în fruntea distribuţiei, adică ,,sus”. Regretabil a fost că regizorul piesei n-a fost altul decât fostul director… Ironia sorţii? Între timp vântul schimbării l-a adus pe Domnul BUNGHEZ în fruntea teatrului, ceea ce m-a bucurat (cel puţin pe mine) deoarece s-a simţit o îmbunătăţire generală, un fel de aerisire a atmosferei tensionate din lăcaşul de cultură şi artă, iar asta, parcă, datorită simplei prezenţe a dumnealui.

La puţin timp după aceea primisem împreună cu un coleg rolul minor de agent de poliţie într-o piesă bulevardieră. Aportul nostru artistic consta ca în ultimul act (piesa avea trei), să intrăm în scenă şi să-l arestăm pe infractor, apoi să-l scoatem afară. Atât! Deci, timp de aproape două ore trebuia să aşteptăm intrarea în scenă pentru nici cinci minute. Dacă ar fi fost vorba de spectacole la sediu, nu era nici o problemă, însă când a apărut varianta turneului de două săptămâni prin ţară m-am revoltat în gând. Mi se părea absurd ca teatrul să ne plătească camerele de hotel şi diurna iar noi să ne plătim mâncarea zilnică pentru câteva minute pe scenă, aşa că m-am hotărât, şi, fără să-mi întreb colegul, am cerut să-l văd pe director, aşa, pe nepusă masă! M-a primit imediat. Pe drum îmi cam scăzuse ceva din curaj, însă modul prietenos în care am fost primit m-a făcut să respir uşurat. În câteva cuvinte i-am descris situaţia şi planul meu care prevedea ca doi dintre maşinişti să ne înlocuiască în roluri. Ţin minte că după ,,expunere” Domnul BUNGHEZ m-a privit atent, apoi m-a întrebat dacă am vorbit şi cu celălalt actor. Bineînţeles că nu, i-am răspuns, eu am venit doar cu propunerea… Un zâmbet discret i s-a răspândit pe faţă. Nu m-a mai întrebat nimic, m-a privit un timp prin ochelarii cu lentile groase, apoi mi-a aprobat ideea. Am ieşit din birou uşurat, nu atât că reuşisem, cât de felul în care directorul de teatru BUNGHEZ ştiuse să rezolve problema! N-a încercat să mă combată, nici nu s-a plâns de ce vor spune colegii. Am simţit imediat forţa şi puterea de decizie a unui om hotărât, a unei judecăţi sănătoase. Nu pot nega faptul că m-a impresionat. M-a impresionat profund! Eu, omul mic, obişnuit să ascult şi să tac în faţa criptomneziei aberante a directorului adjunct sau a linguşelilor soioase ale unora dintre colegi, îndrăznisem! Logica simplă a propunerii mele întâlnise logica superioară a factorului de răspundere. Poate, citind cele scrise, vă veţi întreba ce este atât de important în descrierea unei întâmplări, a unei situaţii obişnuite, să spunem. Importanţa întâmplării constă în faptul că atitudinea directorului şi implicit a omului BUNGHEZ a fost impulsul pe care l-a dat gândului de a-mi căuta libertatea, a fost scânteia care mi-a reaprins curajul. Datorită acestei întâmplări simple am simţit ce înseamnă să fii hotărât, să iei şi să aplici o hotărâre care să-ţi schimbe viaţa!

Apoi timpul a trecut, s-au scurs peste 30 de ani de la fuga mea spre libertate. Printr-o fericită coincidenţă mă aflam în ţară când am fost sunat de directorul pe atunci al TT, fost coleg. M-am mirat când i-am recunoscut vocea, m-a mirat şi mai mult faptul că mă invita la ,,Jubileul” de 50 de ani al teatrului. I-am povestit că, între timp scrisesem câteva cărţi, călătorisem mult pe tot globul în dorinţa de a-mi cunoaşte mai bine semenii şi multe altele. Entuziasmat, mi-a propus să susţin o seară dedicată cărţilor mele, cu tot sprijinul teatrului. Ideea nu numai că mi s-a părut interesantă, ci a răscolit perioada de timp trecut de la fuga mea.

Mi s-a părut că actul pe care l-am comis a fost ca punctul de începere al unui cerc, un cerc care se va sfârşi, se va încheia în acelaşi loc de unde a început, adică la TT. Mi-am amintit apoi şi pe cel care fusese director al teatrului, cel care probabil dăduse ,,socoteală” pentru fuga mea. Cine altul decât Domnul BUNGHEZ. Am cercetat, i-am găsit numărul de telefon, şi după un timp al chibzuinţei, l-am sunat. Reţinerea mea s-a datorat faptului că nu aş fi vrut să răscolesc amintiri neplăcute legate de mine. Mi-a răspuns o voce fermă pe care am recunoscut-o. Neschimbată! M-a recunoscut imediat la rândul său şi asta m-a bucurat. I-am descris planurile şi ideile mele despre mica seară culturală dedicată cărţilor mele şi i-am cerut părerea. Mai târziu, am realizat că, de fapt, se repetase scena cu propunerea mea de ,,atunci” supusă hotărârii sale. Nu numai că a fost de acord dar a propus ca evenimentul să se numească ,,lansare de carte”. Nu-mi venea să cred că eu, fugarul, eu, trădătorul de ţară, aveam să-mi prezint cărţile izvorâte din dorul de cunoaştere, în acelaşi loc de unde începuse aventura. Şi peste această bucurie, bucuria reîntâlnirii cu cel care mi-a oferit prin exemplu personal îndemnul de a cuteza. Seara aceea precum şi serile care au urmat au fost în mâna Dumnealui. Elocvenţa limbajului, autoritatea, însăşi prezenţa prin care dominat auditoriul aulei îmi cutreieră şi acum amintirile. Şi nu oricum! După atâtea călătorii şi peregrinări prin colţurile lumii, după atâtea întâlniri cu oameni aflaţi pe diverse trepte sociale, am învăţat să recunosc structurile tari, aparte, tipice celor care asemenea rădăcinilor adânci şi puternice rezistă urgiilor şi vicisitudinilor timpului fiindcă au un ţel. Ei se numesc PĂSTRĂTORI. Apărători ai culturii, luminii şi libertăţii spiritului, surse ale curajului. Mulţumesc încă o dată, Domnule BUNGHEZ.

Mircea BIBAC

 

 

colecţia de azi PORTRET

este un proiect al Fundaţiei C.M.IMAGO”.

image description

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.