Fascinaţia vine şi te trezeşte când nici nu te aştepţi, când vezi mormane de cărţi, aruncate într-o cameră întunecată, cu geamuri mici şi gratii. Ce paradox! Dintr-o dată, eşti interesat de studiu şi cunoaştere, uitând pentru o clipă contextul. Iei o carte la îndemână şi citeşti: Viaţa – o iluzie optică. Păi da, căci eu eram acolo, dar tot eu eram şi lângă ai mei, cei rămaşi acasă, nu-i greu de înţeles că eram mai mulţi nevinovaţi, vinovaţi. Mă apucă „râsul“ de situaţie, şi, înţepată de un miros de mucegai, simţind picioarele reci prin umezeala demisolului, – apa fusese de câţiva centimetri deasupra gleznei, după inundaţii – mă trezesc brusc la realitatea momentului. Plouase mult şi subsolul era puţin devastat.
Ce contează multe cărţi într-o stare deplorabilă, şi Eu, un număr sau un colet!? Căci, aşa eram identificate: „coletul“ numărul …, „dosarul“ numărul… pe zeci de coli de hârtie care erau stivuite într-un alt birou, probabil de Evidenţă, într-o închisoare din România zilelor noastre…
Povara din spate dispăruse, mă aşez pe un scaun normal, după ceva vreme, mă uit în jur şi simt un soi de fericire, pe care nu am cum să o explic. Eram la Bibliotecă!
Mai pun mâna pe o carte, „Lumea Sofiei“ şi o deschid, la întâmplare. Citesc câteva pagini, m-a prins înţepenită în acel loc. Nu simţeam nimic, voiam doar să termin fraza; un filozof misterios prezenta paralelismul între creştinism şi filozofie de la începuturi şi până în prezent, prin prisma unui copil de 15 ani. O carte cu scriitura uşoară, dar foarte detaliată şi cu multă informaţie. Citind-o, ulterior, mi-a adus aminte de Platon, Socrate, Darwin, cu teoria lui evoluţionistă, Aristotel, Diogene şi alţii… Chiar dacă, de-a lungul timpului, şi-au contestat sau preluat conceptele filozofice, toţi, dar toţi, aveau spre sfârşitul vieţii ceva în comun: argumentau această idee a salvării Frumuseţii lumii.
Cărţile şi fascinaţia lor te poartă…, îmi râdea sufletul şi nu ştiam cum să fac mai repede frumos în acea încăpere. Umezeala, acarienii, bacterienii, întune-cimea şi gratiile au dispărut în acel moment. De fapt, hârtia, fie ea în cărţi, în dosare, ziare, bani, chiar şi igienică, te salvează.
Conştientă fiind, schimb Iluzia şi mă transfer în lumea banilor şi înşelăciunea lor, cu miros urât… pentru asta mă aflam acolo. Cumpărasem cu 5,10 lei fascinaţia de a fi într-o Bibliotecă, de parcă n-aş mai fi fost vreodată om viu…
Evident, eram eu în carne şi oase, fără iluzii. De ce fascinaţia asta? Sau poate pentru acel moment, mai degrabă Revelaţie, întrucât mi-am dat seama ce poţi să faci cu o hârtie, sau cu grămezi de hârtie. Ce bine ar fi să gândească omul corect şi cinstit! E greu să-ţi dai seama de ce poţi să faci cu o hârtie?
Să vinzi, să cumperi, să negociezi contracte, vieţi, să te angajezi sau reangajezi, să scrii, sau să scrii Cărţi, să citeşti, să te informezi, ori pur şi simplu, să mo-delezi, să ordonezi o BIBLIOTECĂ, când ai tot timpul din lume, şi-ţi dispare…, ca prin farmec, tot ce aveai valoros până la acel moment.
Citeam, făceam curăţenie, scriam articole la revista instituţiei respective, mă gândeam la valorile mele, la cei dragi, la caii mei de legendă şi la cât de liberă voi fi cand voi fi în libertate. M-a ţinut trează? Nu, abia apucam să dorm…
Pentru că puteam, aveam cărţi, aveam coli de hârtie, aveam bucuria de a mă identifica cu un personaj, de a intra în mintea unui scriitor, poet, de a mă afunda în lectura bună, sau proastă, de a mă izola pentru o vreme de primitivitatea unor oameni, din celulă; puteam alege, aveam soluţii, eram şi trăiam liberă în biblioteca închisă. Mi s-a dezvoltat libertatea minţii, în ciuda restricţiilor fizice.
De unde pleacă toate astea?
De la această banală hârtie, acest suport, de care altminteri nici nu-ţi dai seama, dar care este un factor primordial al cunoaşterii. Fii totdeauna receptiv la acest detaliu: HÂRTIA şi FASCINAŢIA ei!
Niciodată nu poţi şti ce poţi descoperi, te surprinde în orice situaţie cu scrisul ei cu tot, cert este că, oricum ar fi, te educă.
Cu ochii senini, mărturisesc despre acel trecut urât şi nenorocit în care am descope-rit un lucru frumos, că Dumnezeu, totdeauna, îţi scoate uneltele la vedere şi te ajută să depăşeşti orice situaţie, iar acele momente de suferinţă îţi arată, îţi dau lecţii. Tu trebuie doar să vezi.
Starea de a fi şi concretul acestui suport pe care ne aşternem gândurile, ne vindecă minţile, cunoscuţi sau anonimi, trăind emoţia în bine sau rău, construind; rămâne eternă, rămâne IMAGO MUNDI, un univers. Nimic nu se pierde şi nu trece… Totul rămâne pe HÂRTIE.
Rodica NICHIFORIUC
„CAI DE LEGENDĂ“
