Acasă Social HÂRTIA: A TE TĂIA LA UN DEGET ÎN CANTUL UNUI URIAȘ ROL...

HÂRTIA: A TE TĂIA LA UN DEGET ÎN CANTUL UNUI URIAȘ ROL DE HÂRTIE DE TIPAR

441
1
DISTRIBUIȚI

 

Gazetăria pe HÂRTIE, aşa cum o ştiu eu, imediat după decembrie 1989, era o meserie absolut fascinantă. Iar dacă te tăiai, din întâmplare, la un deget, în ascuţişul unei coli de HÂRTIE, dacă picurau acolo, pe acea HÂRTIE, hârtie inocentă, întotdeauna albă, câteva sigilii roşii, din sângele tău, atunci făceai un fel de pact, o frăţie pe viaţă, un jurământ de cinste. Cinstea și gramatica despre care vorbea maestrul Caragiale, definind gazetăria.

Întâmplător, prin anul 2000, venind, din voința mea, de la Bucureşti la Piatra, după zece ani de gazetărie infernală acolo, m-am tăiat la deget mângâind un uriaş rol de HÂRTIE, aproape cât mine de înalt, în tipografia de la Ceahlăul, unde eram însoţit de Viorel Tudose, mai înalt ca mine, un bărbat leonin (l-am adorat pe omul acesta, am mai scris frumos despre el, un tip formidabil), mi-am lăsat acolo obolul de câteva picături de sânge. Şi, drept recompensă, mi-a povestit, la un şpriţ imediat, consolator, de refacere a sângelui, în imensul lui birou cu sobă de teracotă, cum ziarul, cu tipografie cu tot, a re-pornit, după marea revoluciones din decembrie, cu un şmotoc de bani adunaţi de prin buzunarele viitorilor acţionari pietreni, transferați în alt buzunar ministerial, acțiunea având loc pe șest, într-un closet ministerial, într-o dimineaţă enervantă, la Bucureşti, care era buricul pământului atunci (şi acum). Apoi a mers ani în șir, tehnic vorbind, cu un simplu picior într-o zonă sensibilă.

SĂ MĂ EXPLIC. După ce au cumpărat-o cu ultimii lor bani, investind,  tipografia care tipărea ziarul Ceahlul, în mod inexplicabil, s-a oprit. Nu mai funcționa. Uriașele role de HÂRTIE care urmau să fie tipărite, tăiate și împăturite s-au oprit.

Era blocată, era bătrână, tehnicienii au venit, au bibilit-o, dar rezultatul final a fost că era, definitiv moartă. Ziarul Ceahlăul era blocat, nu avea cum să mai apară a doua zi la chioşc, era o catastrofă. În context, un tehnician nervos şi obosit, la nervi, i-a tras un picior in cel mai sensibil punct al tipografiei, respectiv în cutia care ascundea chestiile alea electronice, iar din acel moment, tipografia a mai funcţionat, şnur, câţiva ani, fără probleme.

Cu HÂRTIA în role, cu linotipişti, corectori, gazetari, cu lapte pentru cei care lucrau cu litere de plumb, cu tot ce era atunci. Dacă cineva crede că este doar o poveste, mai întrebaţi şi pe alţii. O poveste cu role imense de HÂRTIE, care, învârtite, tipărite şi tăiate la fix, ofereau şi încă mai oferă ziarele noastre cele din toate zilele, din ce în ce în ce mai puține, din ce în ce mai subţiri.  Din ce în ce mai online.

De ceva timp, poate tot de-atunci, fiindcă nebunia revoluţiei române a durat doar câteva zile (o descătuşare, mă abţin să o dezvolt). Totuşi,  o dezvolt puţin: am publicat un roman pe tema asta, în 1997,  Frontul Salvării Naţionale – Sanatoriul Vultureni, la Editura Naţional, cu oarece succes de recenzie prin gazetele din Capitală, iar când am venit la Piatra, era în vitrină la Cetatea Doamnei. La Librăria lui Viorel Nicolau, Cetatea Doamnei, în buricul târgului. Astfel mi-am făcut un prieten pe viață.

 

Revenind la tăiatul în HÂRTIE, am păţit-o de câteva ori: din neatenţie, din nepricepere, din neîndemânare, printr-o nefericită  întâmplare, fiindcă doar aşa te poţi tăia la degete cu HÂRTIA. Mi s-a întâmplat, cum spuneam, de câteva ori, este o tăietură superficială, doare ca dracu’! Astfel, coala, scrisoarea, plicul, factura, coletul, ambalajul îndârjit, uriaşa bobină care era montată cândva la rotativa tipografiilor clasice…, în fine, HÂRTIA, îşi ia dobânda. Îşi ia obolul ei de personaj principal: câteva picături de sânge, plus durerea şi clipa de panică. Iar dacă opreşti sângerarea cu un miez de pâine, fiindcă este cel mai bun coagulant la o astfel de tăietură, ai de-a face cu o poezie întreagă, despre HÂRTIE, durere, panică, sânge şi pâine.

 

Despre HÂRTIE, am eu un fel de religiozitatea care mă cuprinde în faţa unor foi albe, aşezate  pe masă, pe birou, aşteptând să fie scrise, scrijelite cu pixul.  Sunt aproape vii, sunt feciorelnice, normal că am, ca tot omul care scrie de-o viaţă, fixuri, pixuri, stilouri cu cerneală neagră. Şi trebuie să recunosc, într-un genunchi, plus cu mâna pe inimă, în faţa pădurilor şi bălţilor cu stuf, că urăsc HÂRTIA, dar nu pot trăi fără o permanentă coală de HÂRTIE albă, A4, pe masa mea de lucru, unde, normal, am PC, imprimantă, veioză, un laptop de rezervă, tabletă, mobil, alte alea, chestii. O urăsc fiindcă o iubesc, iar ea ştie asta şi îmi pot permite să o mototolesc mereu. Îmi pot permite să scriu pe o foaie câteva cuvinte, să le mâzgălesc, apoi să le subliniez cu o altă culoare, la o recitire, să desenez un proiect de scenariu, să fac orice. Apoi să mototolesc HÂRTIA aia şi să o arunc la coş. Fără să-mi cer scuze.

Expresia că HÂRTIA suportă orice vine de la Cicero, fiind oarecum modernizată, din Epistolele lui către cunoscuţi (un fel de e-mail către prieteni: Epistola non erubescit, scrisoarea nu rosteşte). Pe mine HÂRTIA ar trebui să se răzbune în vre-un fel, fiindcă am avut şi încă mai am prostul obicei de a consuma multe topuri de HÂRTIE, de a arunca multe ghemotoace scrise mărunt, or cu doar câteva cuvinte, expresii sau proiecte de tehnoredactări, cu doar câteva linii trase cu pixul. O risipă pe care, aşa cred eu, mi-am putut-o permite, ani în şir. Un lux pe care mi-l mai pot permite, fiindcă nu mi-am schimbat stilul de a face gazetărie sau altceva, care are de-a face cu HÂRTIA şi scrisul. Sunt un risipitor. Arunc mult din ceea ce scriu pe HÂRTIE. Arunc multă hârtie nevinovată, curată, inocentă, albă, mirosind frumos, a HÂRTIE. Mă simt ca un criminal, mototolind foile. Coala de HÂRTIE este un fel de elevă de liceu atrasă de monstrul din Caracal. Pot scrie pe ea un cuvânt, două, apoi o pot arunca la coş, în pădure.

 

Cornele, am scris mult pe HÂRTIE, ani în şir, de aici şi această întârziere a mea de a-ţi răspunde la acest proiect al tău cu HÂRTIA, o nebunie a ta, un fix al tău, este chiar o glumă a lui Alphose Alais care povesteşte despre oameni care au o singură idee, dar fixă. Dar, sincer să fiu, m-a tuşat consecvența, îndârjirea ta.

Nu ne cunoaştem prea bine. Dacă-ţi povestesc despre cum aşteptam, la Gara de Nord, în papuci de casă, sosirea ziarelor, e greu de crezut. Fusesem solicitat la Bucureşti, de la Constanţa, unde scriam în Tomis şi făcusem o revistă literară anti-Tomis, se chema Ars Amandi, cu Doina Jela, în bucătăria de la garsoniera ei. Făceam atunci o revistă a grănicerilor, Frontiera, locuiam în Hotelul studenţilor la Medicina Militara, chiar lângă Gara de Nord, eram câţiva prieteni care dormeau in acea camera de hotel, mergeam la gară, la chioşcuri şi întrebam de Caţavencu, unde începuserăm şi noi să publicăm. De Românul, de Lumea, de alte şi alte gazete şi reviste pe unde eram publicați, câștigam surprinzător din scris, și pentru famiiliile încă rămase acasă, dar și pentru șprițuri fabuloase… Am scris fiindcă îmi şi plăcea enorm să scriu, pe de o parte, dar mai şi adăugam câte ceva la coşul zilnic, pentru un trai decent. Şi scriam pe HÂRTIE. Pe care, la fel, o mai şi mototoleam.

Ca să nu mint, pe timpul lui dictatură, îmi cumpărasem, pe blat, ilegal, de la un primar de comună, un Olivetti, o maşină de scris micuţă, o bijuterie, un rablament, dar o aveam, era a mea, scriam la ea, cu hârtie A4, normal, din care, multe foi le-am aruncat. De asta zic, am consumat foarte multa HÂRTIE de scris la viaţa mea.

Printre primele mele lecţii de gazetărie la Bucureşti, la Românul, cu maeştrii Nicolae Dan Fruntelată, Mircea Croitoru, M.R.Iacoban, Fanuş Neagu, Marin Sorescu, Titus Popovici, mulţi…,  care fuseseră la Luceafărul, Doamne ce vremuri am trăit ! În cei 5 ani de colaborare săptămânală la Românul, plus la Radio în Blue Jeans, unde colaboram, plus altele, cred că ajunsesem la 50 de kile, în fine, am învăţat o lege a gazetăriei: CE SE TAIE NU SE FLUIERĂ! Sincer, nici acum nu am învăţat legea asta fundamentală. Este fundamental să ştii că multe foi scrise merita aruncate la coş. Am aruncat, că asta e ideea, multă HÂRTIE scrisă. Şi, că aici e chestia, sunt absolut sigur că ce am aruncat, am mototolit şi am pus la ghena de gunoi, chiar merita soarta asta. Aici am vrut să ajung. Astăzi, toata lumea scrie pe Facebook. Toți scriu cum vreau ei, cum îi duce capul. S-a cam dus vremea HÂRTIEI. Nu știu dacă e bine sau rău.

Îmi aduc aminte de redacția de la Românul unde, o zi pe săptămână, între anumite ore, se mergea pe vârfuri. Două Doamne, distinse profesoare de limba română, angajate cu ziua, făceau corectura la șpalturi. Cuvânt cu cuvânt, una citea, cealaltă urmărea textul, la punct bătea cu creionul în masă o dată, la virgulă de două ori, aveau ele codul lor, iar săptămânalul Românul ieșea curat, fără greșeală de gramatică. Într-o limbă română care respecta, pe HÂRTIE, limba română. Era un ritual pe care nu-l pot uita.

Cristian TIMOFTE

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.