motto:
„Atât de încet răsună
Seara albastrelor umbre
Pe zidul alb.
Apune în liniște anul tomnatic.”
(Georg TRAKL – Atât de încet)
V-ați întâlnit prima oară la una dintre edițiile Bienalei și ați schimbat câteva cuvinte, ai întrebat apoi despre Grigore AGACHE și ți s-a spus că este unul dintre cei aleși pe care Arta l-a dat acestei urbe, dar l-ai aflat de-adevăratelea prin sticla ferestrei Galeriei, prin anul 2019, când ai vrut să afli ce anume se ridică pe simeze. Ai privit cu lăcomie câteva tablouri preumblate în acel spectacol harnic al organizatorilor și ai avut, scurtă ca un fulger, revelația unui adevăr quasi-palpabil care te-a impresionat intens. Ochiul tău captase ceva, un anume enunț din ceea ce sufletul dibuia confuz printre presentimente. Păstrezi acea amintire de primă întâlnire cu pictura lui Grigore AGACHE, deși a rămas din ea aceeași urmă vagă pe care o lasă iubirile tinerești la prima vedere.
Sunt câțiva ani de atunci în care viața, într-o gimnastică doar de ea știută, te-a ținut în vorbă cu alte și alte felurite, v-a tot ocolit și, iată-te acum în fața zidului ermetic al lui Grigore AGACHE. Privești și privești. Cauți să-ți provoci intuiția să meargă până la gândul pictorului, ai vrea să vezi cu ochiul lui, deși surâzi propriei limite. Adori pânzele sale și ai dori să afli de ce te-au captat, chiar dacă acest demers este la fel de nesigur ca încercarea de a ști deslușit de ce iubești o anume ființă. Sfârșești printr-o enumerare de calități imprecisă ca ceața și aidoma de vagă.
Și de ce zidul, de ce acest pictor adânc și liniștit ca o apă bună, caută cu atâta îndărătnicie să scoată din materia acestui subiect franjurii hotarului spiritului și să dezvăluie în misterul imaginii acel luminos presentiment al eternității? AGACHE are obsesia temei zidului și caută acolo, între cărămizile-trepte ale revelației, cu tenacitate și osteneală de rugător, sensul acesteia. Căci, ce-ar putea fi zidul pentru un om de spirit, dincolo de corporalitatea de piatră sau altă materie dură? Căutarea artistului întrece înțelesul comun care este de împrejmuire, margine, delimitare, despărțire, închidere, capăt, limită, hotar al unui spațiu și se focalizează către invizibilul „universaliilor” și, mai departe, către iluminarea harului în sensul strict și conform al doctrinei creștine.
Fără îndoială, Grigore AGACHE are alura unui creator mistic și, de aici, vigoarea persuasivă a picturii sale care aruncă privirea prin obscurul limitei-zid către alcătuirea misterioasă și irațională a vedeniilor cerești. Este perceptibilă în tablouri tensiunea căutării de sens spiritual, de iluminare și se vede însăși precipitarea artistului de a o afla. Prin aceasta, zidul devine parte a anatomiei secrete a stării de inspirație, ca atunci când artistul întrevede un adevăr din partea cealaltă a lumii și săvârșește cu insistență, ritmic, actul de a reproduce viziunea care i s-a arătat.
A privi pare a fi, pentru cazul artistului nostru, totuna cu a visa, a imagina sau a avea revelația cvasi-palpabilă a unui adevăr. Pictorul nu lucrează cu modele ci cu vedenii. Unele lucrări dezvăluie vagi contururi ale a-chipuirilor de sub pleoape, la fel de misterioase și subțiri ca umbrele de pe pereții peșterii lui Platon. Sau, ca Oedip dinaintea Sfinxului, el caută să pătrundă taina, iar taina poate avea multe chipuri, dar în mod sigur, niciunul descriptiv. Privitorul, avizat sau nu, va renunța, la rându-i, să caute să colecționeze satisfacții empirice extensive în aceste tablouri mute, pentru că va avea el însuși o experiență ascetică abruptă.
Cred că Grigore AGACHE a intuit în mod profund șansa cognitivă sporită pe care zidul și limita, în general, o oferă unei firi sensibile și contemplative. Un bun prieten al artistului, are pe peretele camerei sale de lucru o fereastră tradițională veche așezată de-a dreptul pe zidul gol și aceasta îl ajută mai bine „să vadă”. Acești oameni, meșterii artelor vizuale, de regulă, s-au adunat la aceeași masă pentru că ei sunt paznici ai hotarelor, privesc înspre aici și înspre dincolo de vizibil la fel de firesc. Dacă lucrurile nu ar sta astfel, pictura n-ar fi altceva decât copierea artizanală a realului. Or, aceștia aduc în față ceva din ordinea Logos-ului. Privirea intensă în ochiul tainei pare a fi o trăsătură de generație pentru că îi unește în alt spectru pe neuniții de azi din Piatra Neamț, AGACHE, ULIAN, HUMINIUC, RĂILEANU…
Grigore AGACHE, care a traversat aceeași istorie și face parte din tagma nobilă a căutătorilor aurului Ființei, sapă la rădăcina temelor sale prin reprezentări iconografice cât mai fidele și proprii ochiului său interior… Nefiind pictor de experiment vizual, ceea ce așează pe suportul pictural nu este accident ivit din exercițiul capricios al talentului și improvizației. Iar dacă așa ar fi, mâna ar urma dictatul inimii și tema s-ar regăsi întreagă. Zidul, după o atât de lungă suită a experimentului tematic, a devenit zideitate misterioasă din care omul însuși apare ca o umbră.
Omul lui Grigore AGACHE nu are chip, nu are nimic mimetic, ci este arătare, duh abia perceptibil în formă, este un accent pur străluminat ici-colo și cuprins în învăluiri severe de enunțuri simbolice abstracte dintre care se distinge ca o apariție hieratică. Pare a fi omul de dinainte sau de după Ființă, adică – Suflet. Acesta, aici și doar aici, în partea creată a lumii, are șansa zidirii de sine sub spectrul unic și miraculos al Crucii. Și în această cheie profund-ecleziastică, cele mai multe tablouri apar în bi-dimensiune de iconostas sau de catapeteasmă, fără spațiere renascentistă și aproape lipsite de volum. Zidul însuși, pe care realul ni-l livrează abrupt ca pe un suport vital al portanței, greu și împlinit în sine, înfricoșător simbol al claustrării, care pare suspendat în picturile acestea, este mai curând văl mistic sau ultima protecție în fața nelimitatului.
În fața acestei rafinate și decisive ontologii mistice a artistului, ne putem pune riguroasa, sau tendențioasa (?), întrebare: de ce nu pictează icoane? Acum, după ce l-am cunoscut oarecum, putem noi înșine răspunde: din modestie. Nu există vanitate și nici infatuare în chimia acestui om și, dacă ar fi să îl întrebăm, putem anticipa răspunsul: „icoane pot picta cei chemați la aceasta”. Dar Grigore AGACHE, prin ceea ce ridică pe simeză, dă mărturie personală pentru Dumnezeul Iubirii. Potestne esse amplius?
Anica LUNCANU
PS la închiderea ediției: expoziția „METAMORFOZE OM – ZID” va fi deschisă astăzi, 15.10.2024, la Muzeul de Artă din Piatra Neamț, iar cuvântul de deschidere va fi rostit de scriitorul Adrian G. ROMILĂ.