Acasă Economic Flamma ex lapis, Florin Mircea ZAHARESCU

Flamma ex lapis, Florin Mircea ZAHARESCU

719
0
DISTRIBUIȚI

„Lumina vieții i se-ncredințează îndrăzneț,
Când nu ezită-n legământul spiritului să se lege.”

Friedrich Hölderlin – Devenirea spiritului

 

O, cât mi-ar fi plăcut ca anterior acestei încercări pe hârtie să mă fi putut întâlni cu Florin Mircea ZAHARESCU în persoană, să îl pot ispiti dialogal, să îl ascult și, vai, să am privilegiul de a-i intra în atelier. Era aproape aranjat un asemenea scenariu, dar aceste vremuri tulburi și neclare l-au nimicit din fașă. Nu ne putem îngădui eliberări prin strângeri cinstite de mâini, căldura unei îmbrățișări și nici bucuria dezinvoltă a dialogului într-un spațiu intim artistului. Nu. Acestea toate contravin acum legii și chiar dacă sunt interdicții spre binele general, tot ca îngustimi de exercițiu liber le percepem.

În acest context neprielnic ne rămân ca soluții de avarie recursul la memoria personală și apelul la îndemânările actuale de informare. Eram prin clasa a VI-a a Școlii Generale nr. 3 din Roman când Florin Mircea ZAHARESCU a intrat la ora noastră de dirigenție. Era înalt și subțire ca un schimnic, cu barbă blond-fânie, plete, sobru, cu o cămașă pepită și un pulover verde închis. S-a lăsat o liniște grea de tot în preajma acelei ființe noi care venise parcă să respire tot aerul din încăpere. Îmi venea să mă fac și mai mica decît eram în banca a doua din mijloc. A tocmit o listă cu elevii dispuși să participle la un curs de modelaj în lut, angobă de fapt, dar noi nu știam ce este aceea. Eu nu m-am oferit pentru că aveam deja o extracurriculară plină și obositoare, dar diriginta mea, doamna dragă inimii noastre, Georgeta Ungureanu, m-a înscris cu de la sine putere pe o pagină ruptă dintr-un caiet de matematică.

Și așa, într-o zi de marți, pe la amiază, după ore, vreo nouă elevi, îngrămădiți în jurul unei mese de lemn am primit prima temă: tăblița cu flori. Am presat argila, am decupat-o și apoi am modelat fiecare după închipuirile proprii. De foarte sus, de sub tavan, ochii profesorului ne observau atent pe fiecare. La o a doua oră, pe tăbliță, trebuia să facem câte o jumătate de ou cu vârful în jos. Se pare că oul meu era cel mai reușit, așa că domnul profesor m-a ajutat să facem un basorelief special: chipul lui Ștefan cel Mare. El a făcut un ochi, eu pe celălalt. Nasul mi-a dat de furcă dar magistrul, din două mișcări radicale, a îndreptat „oroarea” cu ebosorul. Furam din ochi fiecare gest al mâinii lui. Bucuria îmi creștea în suflet ca floarea de bujor, fața îmi ardea, inima de copil bătea tare, tare. Nu mai aveam ochi și nici urechi pentru nimic altceva decât bucata aceea de lut care se schimba sub ochi și devenea apariție voievodală.

Bucuria de a modela nu a dispărut nici în ziua de azi, iar pe vremuri am lăsat acelei școli  capetele scriitorilor și voievozilor însemnați, așa, de pus în vitrine. Am fost așadar în preajma maestrului pentru câteva ore. Nu știu de ce, elevii înscriși au abandonat cursul în acea iarnă și m-am trezit prin zăpada înaltă cât gardul singură la poarta casei lui Florin ZAHARESCU. Mi-a fost rușine să strig și mai rușine să intru. Am plecat tristă spre casă, tristă de tot. Apoi mi-am revăzut profesorul pe stradă iar mai târziu în cabinetul unui alt maestru dintr-o lume diferită, aceea a profesiunii daravelilor legale și neînțelegerilor omenești. L-am privit doar, fără curajul de a-i vorbi.

În tot acest timp i-am admirat creațiile cu acea reținere tăcută, timidă a aceluia care recunoaște între oameni pe cel iubit de zei și de muze. Da, acest om a fost dăruit în multe feluri: bărbat frumos, cu plete bogate, înalt, cu prestanță naturală, trăsături viguroase, talent și har fără măsură. Nu putem ști vreodată care a fost prețul acestora, dar regulă este ca artiștii să dea tribut greu de suferință pentru capriciile Parcelor și bunăvoința zeilor. Și pentru că nu putem vorbi despre ceea ce nu știm, ne rămâne să citim după putință aura chipului și lumina tristă a privirii sale.

Din modestul nostru punct de vedere, lui Florin Mircea ZAHARESCU ar trebui să i se dedice o emisiune de timbre cu efigie, măcar pentru trei trăsături generice ale întregii sale creații: proporția, solemnitatea și excelența. El nu pictează o mână întinsă, ci darul, nu un trup de femeie, ci femeia, nu un sfânt, ci sfințenia, nu un peisaj, ci întîiul peisaj, primul de după Geneză. ZAHARESCU este clasicul dintre post-modernii români, o coloană. Îmi amintește de o exprimare a lui Paul Eluard: „fiecare mișcare artistică își are grecii săi”. Se simte în fiecare trăsătură, în fiecare  tușă, o bună stăpânire a meșteșugului care precede arta, știința volumului geometriec și a corpului fizic, linia și curbele trupului uman, siguranța și precizia expresiei. Artistul nu pare să aibă ezitări, nu-și invocă muza, pare că aceasta îl strigă. Impresia generală, proprie marilor creatori, este că poate lucra foarte ușor în orice material sau gen ales. Este sculptural chiar și în pictură, rigoarea liniilor este perfect capabilă să exulte puterea unui incendiu interior care rămâne nestins în toată creația sa.

Arta lui respiră vital și adânc printr-o cunoaștere profundă a unui adevăr mistic, dur și umil totodată. Cred că acum, în deplinătatea maturității creatoare, a intrat în posesia tainică a unei formule pitagoreice prin care posedă esența lumii și aceasta i se supune.

Îmi este imposibil să cuprind în această încercare modestă universul complex al creației sale. A încerca să scrii despre tot pare mai degrabă un exercițiu de generalitate și de complezență impur și insuficient. Opera lui poate fi citită în multe chei poetice sau raționale, resimți atmosfera clasică și efuziunile lui Hafez, pare occidental în metodă și oriental în percepție. Privindu-i lucrările pe ecranul impersonal, deplâng neșansa de a nu simți izul uleiului de in și al pânzei, mirosul ceramic al sculpturilor, dar mă resemnez și, fără să-mi dau seama, revin asupra peisajelor, asupra seriei de „Acvatice” și „australiene”. O chemare inconștientă mă tot aduce aici, deși anterior făcusem o patimă pentru portretul său, pentru mâini și, în general, pentru formele corporale momumentale în care, deși fragilitatea  nu pare să încapă, este totuși acolo în chip de durere, de crispare, la vedere, ca un nimb, ca o aură. Artistul are cunoștința grandiosului în executarea corpului uman și modul în care îl reprezintă transmite atât fervoarea de flacără a credinței cât și tăcerea înghețată a durerii.

Pulsațiunea credinței christice este peste tot prezentă în creația lui Florin Mircea ZAHARESCU și se regăsește îmbrăcată în solemnitate lipsită de vehemență explicită, ea se află în însăși „forma mentis” a actului artistic. La fel, peisajele sale au ceva din biruința ceasurilor dintâi ale creației. Lumina, apa și uscatul sunt primordiale, vedem lumea în primele ei ceasuri și respirația duhului asupra ei. Simetrii și ciocniri dramaticese se petrec în peisajele artistului. Nu aflăm liniște acolo, ci delimitare tragică a elementelor, implicită, subînțeleasă, stihială.

O, și câte încă ar mai fi de spus. Dar…

În acest context neprielnic iar nu am reușit să ne vedem. Asta pentru că… și Arta a fost contaminată! Expoziția „Florin Mircea ZAHARESCUpictură de șevalet” și lansare album de la Galeria Lascăr Vorel, programată inițial pentru vineri, 13, „va urma”…

Anica LUNCANU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.