Omul urgenţelor

l Dr. Letiţia Damoc: „Dacă acum mi s-ar reseta viaţa şi aş lua-o de la zero, tot medicină aş face.“

Letiţia Damoc este identificată, de cei mai mulţi nemţeni care o cunosc, cu medicul din „inima“ Serviciului de Ambulanţă Judeţean. În esenţă, aşa cum ne-a povestit, chiar dacă acum nu mai lucrează acolo, tot omul „urgenţelor“ a rămas, doar că, pe lângă activitatea medicală desfăşuarată la Compartimentul de Primiri Urgenţe al Spitalului Bicaz, are şi responsabilitatea funcţiei de manager, la aceeaşi unitate medicală. S-a născut în Oneşti (jud. Bacău), dintr-o familie de muncitori ardeleni, care a venit în Moldova în căutarea unor locuri de muncă. A stat în Oneşti doar 4 ani, după care s-a mutat în Piatra-Neamţ. A absolvit cursurile Şcolii Generale Nr.12 (actualmente, Colegiul Tehnologic  „Spiru Haret“) şi ale Colegiului Naţional „Petru Rareş“. A absolvit Facultatea de Medicină din Târgu-Mureş, iar din 1995 şi-a început activitatea la Serviciul de Ambulanţă, coordonându-i activitatea vreme de 18 ani.

Educatoare, după ce a fost respinsă de două ori la facultate

Traseul educaţional, povestit pe repede înainte, nu este nici pe de parte unul care a notat doar victoriile. Au existat şi obstacole, care nu au făcut decât să sporească dorinţa de a deveni medic. Chiar dacă, în două rânduri, a fost respinsă la examenele de admitere la Universitatea de Medicină şi Farmacie din Timişoara, nicio clipă nu s-a abătut din drum. De altfel, aşa a ajuns să experimenteze profesia de educator. Nu regretă acest lucru, deoarece acea perioadă o ajută şi acum în relaţionarea cu cei mai mici dintre pacienţi. Pe vremea când tocmai ea era unul dintre micii pacienţi, visul de a ajunge medic i s-a fixat iremediabil „De când eram mică, eu nu am ştiut altă meserie decât să mă fac doctor. Primele contacte ale mele în domeniul medical au fost când eu eram bolnavă, pentru că eram un copil mai bolnăvicios şi mergeam la doctor. Mă fascina doctorul, cu stetoscopul, parafa, eram hipnotizată. Nu-mi dădeam eu seama ce înseamnă tratamentul injectabil, dar pe toate păpuşile mele le doftoream. Nu am avut sentimentul de frică faţă medic. Uşor, uşor, în şcoală, sentimentul că vreau să ajung medic a crescut. Îmi aduc aminte că îmi plăcea tot ce însemna biologie, iar când am ajuns la partea de studiu a anatomiei m-a fascinat. După absolvirea liceului, am dat examen de două ori la Timişoara şi nu am luat. Apoi, vreme de un an şi un semestru, am lucrat ca educatoare. A fost o supriză pentru mine, dar mai ales pentru profesorii mei care nu credeau că am să pierd vreun examen. Cât am fost suplinitoare, a fost extraordinar. Nu aveam o formare în educarea copilului, dar mi-a plăcut atât de mult, încât îmi dădeam silinţa să iasă totul bine, eram inovatoare. Eram un copil mai mare printre acei copii. După aceea şi chiar şi acum, acea experineţă mi-a fost de folos în relaţia cu copiii. Am fost foarte îndrăgită de copii. Îmi aduc aminte că, după 8-9 ani de la acea experineţă, un copil din acea grupă m-a recunoscut, ajungând la spital. Avea o plăcuţă la nivel frontal, se lovise şi tot timpul îmi spunea „doamna educatoare“. Şi toţi dintre colegi se întrebau de ce mi se spune doamna educatoare. Ulterior, le-am explicat colegilor mei, care s-au amuzat deoarece credeau că pacientul nu este coerent din cauza loviturii la cap“.

Dramele pentru care şcoala nu te pregăteşte

În 1987, Letiţia Damoc a fost admisă la Universitatea de Medicină şi Farmacie din Târgu-Mureş. Au urmat 6 ani de studii, un an de stagiu la Spitalul Judeţean de Urgenţă Piatra-Neamţ, după care a făcut rezidenţiatul în specialitatea „medicină de familie“, iar după un an şi jumătate de „diferenţe“, alte cursuri pentru specialitatea „medicină de urgenţă“, a ajuns acolo unde visa. Medicina de urgenţă, aşa cum ne-a mărturisit, a fost ca un microb, a fost ceva viral, care s-a cronicizat, după ce a văzut, în 1993, cum la Târgu-Mureş s-a înfiinţat SMURD. Cu toate acestea, unele „cursuri“ nu i-au fost predate niciodată mai bine şi mai profund decât „pe teren“, acolo unde unele drame au făcut-o să creadă că, pentru moment, va ceda. Nu a capitulat, dar amintirile abrutizante i-au rămas imprimate definitiv. „Ţin minte că am avut vreo 4-5 momente în care am spus că nu mai rezist, în sensul că am simţit atunci că trebuie să iau o pauză, deşi nu am luat-o. Nu mai puteam psihic. Un caz a fost când a trebuit să mergem la un copil, care era de vârsta copilului meu, la acel moment. Era ars pe o suprafaţă corporală foarte mare. Fratele lui, mai mic, s-a jucat cu chibriturile, a aprins o căpiţă şi, ca să nu-i certe bunicul, copilul mai mare s-a dus şi a început să calce pe foc, încercănd să-l stingă. Era încălţat cu nişte tenişi şi un treining mai sintetic, care s-au aprins imediat. Îmi aduc aminte când l-am preluat, cum foloseam pansamente speciale şi când îl dezbrăcam, mă gândeam la copilul meu. În momentul acela mi s-a făcut declic şi copilul m-a întrebat de ce plâng. Eu îi ziceam că din cauza căldurii corpului lui. El se uita nedumerit la mine şi mă tot întreba ce se întâmplă cu corpul lui. Plângeam şi-l pupam pe frunte.“

Un alt episod a marcat-o, după ce a trebuit să intervină la un accident rutier unde i-a găsit fără suflare pe doi dintre ziariştii care, cu doar câteva ore înainte, o intervievaseră. „Mi-au luat interviu şi îmi aduc aminte că am şi râs împreună. Am discutat despre nişte statistici, ceva. Seara, târziu, ne-au chemat la un accident şi i-am găsit morţi. Lucrau şi pentru ziar şi pentru televiziune. Accidentul s-a întâmplat pe unde este acum Petrocart. Acolo, era o maşină mare parcată şi au intrat sub acea maşină. În momentul în care m-am dus şi i-am văzut pe ei doi, am rămas şocată. Asta s-a întâmplat la câteva ore după ce ne-am întâlnit.“

În 2002, o tentativă de evadare de la Poliţie avea să o facă să simtă pe propria-i piele cum este să-ţi fie pusă viaţa în pericol. „Când am fost chemaţi la intervenţie, nu ni s-a spus despre ce este vorba. Am văzut şi SPIR-ul (Serviciul Poliţiei de Intervenţie Rapidă – n.red) în acţiune. Am primit vestă antiglonţ şi nu ştiam ce să facem cu ea, de ce ne-a fost dată. Era vorba despre doi studenţi care erau în combinaţie cu o cetăţeancă de etnie maghiară. Opreau taximetrişti, le furau maşina şi îi omorau. Au fost prinşi, încarceraţi şi, la un moment dat, au reuşit să ia ostatici oameni din Poliţie. A intrat SPIR-ul şi au început să tragă. A fost ceva de groază. Când am ajuns la locul intervenţiei nu ne-am putut da seama care sunt poliţiştii şi care sunt infractorii. Cei de pe jos erau îmbrăcaţi normal, poliţiştii aduşi de acasă erau tot aşa. Unul dintre motivele pentru care atunci s-au făcut destituiri a fost şi pentru că ne-au pus viaţa în pericol. Ne-au chemat acolo şi noi nu am ştiut de ce. O parte dintre colegi au leşinat când au văzut scena de acolo. La primul împuşcat, ne-am apucat să-l resuscităm. Al doilea era împuşcat în abdomen şi coapsă şi era cu mâinile legate, la spate. Şi cum sângera, eu aveam nevoie ca să-i iau tensiune şi să-i pun branula. Întâi mă ocupasem de hemostază, de tot, şi am cerut să i se desfacă cătuşele şi să i le pună în faţă. În momentul acela, rănitul a făcut o mişcare bruscă, iar cel de la SPIR i-a pus pistolul la cap şi l-a ameninţat că-i zboară creierii dacă mai face vreo mişcare. În momentul acela, asistenta care era cu mine a căzut ca secerată. Au fost moment dramatice.“

În postura de pacient, tratată după ce i s-a cerut şpagă

Până pe 1 iunie 1995, staţiile de ambulanţă făceau parte din structura spitalelor. În ‘95, s-au scos din această structură şi au devenit Servicii de Ambulanţă Judeţene. Damoc a fost numită şefă, după care a dat examene şi le-a trecut pe toate.

Totuşi, poate unul dintre cele mai grele examene a fost cel în care ea însăşi a ajuns un pacient în stare gravă, pe mâna unor medici care şi-au încălcat jurământul. În 2006, în urma unui accident rutier, dr. Damoc a trăit o experienţă de groază, alimentată de dorinţa unor medici de a o face bine, însă… condiţionat. „ La 36 de ani, am avut un accident vascular cerebral, iar la 39 de ani un accident rutier. Eu mă duceam spre Colegiul Medicilor, am prins criblură şi m-am răsturnat. M-a salvat centura, pentru că altfel muream. Am avut luxaţie la vertebrele cervicale şi parapareză. Am fost dusă la Spitalul Clinic de Urgenţă „Sfântul Pantelimon“ şi am fost supusă unei investigaţii RMN, nu înainte să-i ceară soţului meu bani. După aceea, când am ieşit de la ATI, au cerut alţi bani, pe motiv că nu mai au locuri decât la rezerve. Soţul meu a plătit 15 milioane, pe trei zile de spitalizare, cum erau banii atunci, pentru rezervă. Nu puteam să mă mişc. După RMN, am aflat că e numai hematom şi era sângele care apăsa măduva. Soţul meu le-a spus colegilor mei, la telefon, ce s-a întâmplat la „Pantelimon“ şi atunci s-a ofensat toată lumea. După ce s-a aflat despre caz, doctorul profesor Cinteză, dr. Astărăstoae şi dr. Raed Arafat au mers la Spitalul „Sf. Pantelimon“. Medicii îi întindeau banii soţului meu şi-i reproşau că nu a spus cine eram. Era nevoie să spun cine sunt? Eram un pacient. Îmi aduc aminte, când m-am trezit de la RMN, că eram paralizată. M-am scăpat pe mine. M-au schimbat colegii mei de la Neamţ. Ar fi trebuit să-mi pună o sondă, un pampers, ceva.“ Acum, dr. Damoc le povesteşte, despre experineţa sa, celor care vor să-şi croiască un drum în acest sistem medical. Asta pentru a înţelege că oricine poate fi, într-un moment al vieţii, pe patul de spital. „Le povestesc tuturor. Purtaţi-vă ca şi când, pe patul de spital, aţi fi voi cel bolnav! Să vă gândiţi că voi sunteţi pe patul acela şi cum aţi vrea voi să vi se vorbească! Să simţi că te întreabă ce te doare, că te crede, că ţi se explică ce ţi se întâmplă în corpul tău, exact aşa să faceţi! Şi să vă aduceţi aminte de fiecare dată când vă revoltaţi şi ridicaţi vocea că sunteţi pe pat, acolo, şi poate nu v-ar conveni!“

După ce se desparte de halatul de medic, Letiţia Damoc se întoarce acasă, la familia pe care o îndrăgeşte şi despre care spune cu mândrie că o împlineşte. La prietenii cu care merge în excursii, ori de câte ori are ocazia, şi rudele pe care şi-ar dori să le vadă mai des. Acestea sunt doar o parte din sursele de la care se alimentează cu energia necesară pentru startul unei noi zile. Celelalte sunt zâmbetele pacienţilor care s-au vindecat sau se simt mai bine după ce au trecut prin mâinile ei. „Dacă acum mi s-ar reseta viaţa şi aş lua-o de la zero, tot medicină aş face. Medicina de urgenţă este aşa de frumoasă şi de spectaculoasă şi ai rezultate imediate, directe. Ai mulţumirea cea mai mare când vezi pacientul că se normalizează, că respiră, că-i bate inima din nou; când copilul se naşte. Te simţi atât de bine când ajuţi… Nu-ţi trebuie nici averi, nici măriri, nimic altceva, când vezi că lucrurile sunt bine în jurul tău, că oamenii zâmbesc. Omul poate să zâmbească, şi cu ochii, şi din atitudinea lui, când îl vezi împăcat. Este extraordinar. Mai mare mulţumire nu am.“

Riscul de a deveni mici roboţei

Acum, ca medic, tendinţa este să te bazezi din ce în ce mai mult pe aparatură, deşi cel puţin 40% din diagnostic se pune numai vorbind cu pacientul. Faptul că frecvenţa urgenţelor este foarte mare, nu mai ai timp să discuţi atât de mult cu bolnavul. Asta dăunează foarte mult asupra dignosticului şi asupra relaţiei medic-pacient. Ne transformăm în nişte mici roboţei, care fotografiem pacientul de la uşă, îl scanăm după mers, după vorbă, după atitudine, cât e de grav şi, pe urmă, mai puţin dăm importanţă palpării, percuţiei, auscultaţiei. Lucrurile acelea care, de fapt, definesc un medic. Aşa, dacă ne luăm după interpretarea pe care o dă aparatul, înseamnă că o consultaţie o poate face şi un tehnician. Dar medicul este cel care trebuie să vorbească în primul rând cu pacientul, să formeze această punte de legătură, iar pacientul numai aşa poate să aibă încredere. Ca medic, numai aşa poţi să obţii acea colaborare, să urmeze sfatul tău, să urmeze tratamentul, toatl recomandările pe care i le faci. Din păcate, cel mai mult are de suferit relaţia dintre medic pacient.

Condiţii de front

Într-o Unitate de Primiri Urgenţe sau Compartiment de Primiri Urgenţe, când asculţi un plămân sau o inimă, sunt mulţi oameni în jurul tău, aparatură medicală, e gălăgie. Îţi trebuie o putere de concentrare foart mare. Eu am spus că acestea sunt condiţii de front, după ce te duci să culegi răniţii. Cred că pe la punctul de adunare răniţi mai vezi aşa ceva. Multe din prezentările de la UPU şi CPU nu sunt solicitări de urgenţă în adevăratul sens, cele de care ar trebui să se ocupe spitalul. Ele sunt apanajul medicilor de familie. Când un copil nu are febră mare, nu trebuie să vii direct la spital, există medic de familie, Centru de Permanenţă unde sunt tot medici de familie. Eu de la UPU sunt obligată prin reguli şi protocoale să-i fac acientului o fişă să-l monitorizez, să-l consult, pentru că astea sunt procedurile. Mai mult, unele persoane nu înţeleg că venind la UPU există posibilitatea, cum este perioada aceasta a virozelor, chiar să ia ceva, să se molipsească.

(T. MARIAN)