motto: „Oare frumusețea nu este un gând de o nobilă paloare, un vis pedant? Cică s-ar întemeia pe legi; dar legea îi vorbește intelectului, nu sentimentului care nu se lasă tutelat de intelect. De aici monotonia frumuseții perfecte, la care nu este nimic de iertat.” ( Thomas MANN – „Iosif și frații săi”)
Nu îmi este ușor să scriu ceva, cuvinte adevărate, deși ne știm demult și privirile noastre s-au întâlnit încă de pe vremea când viețile ne păreau câmpii înflorite date anume ca să zburdăm buieci și veseli, fără griji.
A fost mereu diferit și vizibil ca un mesteacăn alb și singur într-o pădure de fagi. Nu mi s-a părut vreodată că ar fi bucuros pentru darul acestei diferențe, ci pare că se ascunde, nu din pricina vreunei idei solipsiste sau de teamă, ci dintr-o delicatețe a firii sale și din pornirea contemplativă a celui care privește către lume prin obiectivul aparatului foto și doar atunci își permite să o judece și să o interpreteze.
Am văzut cum uneori nu poate să analizeze just fără acest al doilea ochi care îi pune în față chipul fără mască al realității. Întotdeauna îmi este teamă când întoarce aparatul spre mine și trebuie să privesc spre obiectiv, mai ales dacă dețin sufletește o trăire care aș vrea să rămână o taină a inimii mele. E ca un joc cu reguli și roluri precise: artistul fotograf folosește bunul său instinct analitic și se așează într-un subtil raport de putere cu obiectul care nu are șansa de a se sustrage, nu poate, și se lasă prins. El știe asta și tocmai astfel îmi explic de ce preferă portretul în fotografie.
Dacă despre profesionist am o idee, omul Corneliu MIFTODE îmi scapă printre degete ca apa și cred că este greu ca acest tovarăș al meu pentru cuvânt și Hârtie să fie prețuit cum se cuvine, sau eu nu mă pricep. Nu am acel subtil organ care cunoaște finețea firului de mătase după greutatea faldului materiei țesute. Îmi fuge de sub ochiul minții chiar și atunci când cred că am dibuit rostul, urzeala și bătătura din alcătuirea lui intimă, se deșiră ca fumul în alte și alte achipuiri. Și asta este de fapt frumusețea care umple prietenia și apropierea.
Apoi, de regulă, exprimările despre un om anume se înscriu în șirul conceptelor morale și acestea au toate iz de judecăți. Nu vreau asta, dar dacă ar fi s-o fac, aș afirma că este un om frumos și curat, oricum s-ar citi sau interpreta aceste vorbe. Și pentru că nu pot cădea în capcana laudei sterpe și țin să mă păstrez în marginea realității și pe muchia balanței, personajul C.M. vădește atâtea incomodități și „metehne” perfecționiste disperante încât abia, abia încap într-un abac.
În sfârșit, unde mintea mea nu poate găsi o justă exprimare, și asta din vina sigură a inimii, poate Prietenia. Iată:
IUBIRI în ALB-NEGRU și COLOR
Viața noastră este o fascinantă expoziție de fotografie alb-negru cu infinite tonuri de gri pe care le simțim în funcție de luminozitatea fiecărei zile. Și vine o vreme când trebuie să-ți developezi amintirile și emoțiile pentru totdeauna și să realizezi albumul vieții. Dar, totdeauna lipsește chiar cel care este în spatele obiectivului aparatului foto sau a camerei de luat vederi, care ne transmite sentimente, mesaje, emoții.
Rămâne un veșnic necunoscut…
Personajul meu este mereu neobservat și inima lui tresaltă la fiecare act cultural la care participă sau pe care îl organizează, rămânând închis în propria-i carapace.
Sunt peste 35 de ani de când acest îndrăgostit al imaginii îndrăznea să creeze la Școala Populară de Artă din Piatra Neamț o altfel de atmosferă creativă la Clasele de Artă Fotografică și Artă Cinematografică. O altfel de Școală pe care eu însumi am absolvit-o. Și a înființat un fotocineclub care a scris istorie prin expozițiile și filmele realizate. „ARSFILM” este însă un nume puțin cunoscut pentru că „modestia este constiința trupului”, după cum spunea Balzac. Iar fotografiile inedite din jurnalele vremurilor de atunci purtau amprenta și semnătura C.M.
S-a integrat în fenomenul artistic unic al Teatrul Tineretului care are o istorie ce nu poate exista fără marii actori plecați de pe scândura sacră a scenei din Piatra Neamț spre București și/sau spre Cer sau fără fotografiile lui C.M.
În 1997, cu entuziasmul romantic al acelor vremuri, a creat Fundația „C.M.IMAGO”, o instituție care a marcat, în cei 25 de ani de existență, acte și evenimente culturale de mare valoare. Ar fi de amintit ținuta de excepție a primei expoziții (MONEDELE LUMII) organizată, după anul 1944, de o entitate privată la Banca Națională a României.
Sentimentalul meu prieten, îndrăgostit de vizual și implicit de Arta Plastică, sub sintagma „colecția de azi – PORTRET” a rânduit începând cu anul 2013 taberele de creație artistică rămase memorabile și urmate de expoziții la Bicaz, Vânători-Neamț, Piatra Neamț, Bacău și la Biblioteca Națională a României.
Cât privește marea lui iubire împărtășită, Hârtia, a exprimat-o prin calitatea perpetuă de fotoreporter, de editor și tipograf, iar acum în proiectul de suflet „iubesc HÂRTIA !” lansat ca un foileton în presa scrisă. Este modul său de a sta în contra curentului, de a păstra un mijloc peren de comunicare, de a insista în conservarea și frumusețea actului de creație rămas pe Hârtie, de a salva presa scrisă. Activitatea editorială s-a dovedit pentru Corneliu Miftode o tenace devoratoare a timpului său. Câte trei ani a oferit fiecărei cărți și energia lui toată. Iar dacă a fost vorba despre albume în care a asumat imaginile fotografice, doar el poate spune cât și cum a așteptat să cadă lumina cea bună. A editat astfel lucrări de referință culturală, a dat viață unor opere în coperte prețioase, demne de o școală a tiparului: „Irimescu – statornicie și zbor”, „Biserici vechi de lemn din ţinutul Neamţ” , „Portul tradiţional de sărbătoare din judeţul Neamţ”, „comuna VÂNĂTORI-NEAMŢ – file de monografie”, „Fragmente de cânt şi viaţă”, „Artistul Fotograf ADOLPHE A. CHEVALLIER în colecţia mea”.
Toate acestea sub însemnul Editurii care poartă același nume.
Și totusi, cine este acest C.M.? Să dăm jos masca, această obsesie a zilelor noastre…
Mulțumesc că exiști, Domnule profesor !
Mulți Ani Luminoși, Corneliu MIFTODE !
Sorin Mihăilescu,
Vicepreședinte al Fundației Naționale „Niște Țărani”
Ar fi trebuit poate ca, în locul acestui stângaci PORTRET din „colecția de azi”, să pregătim o aniversare cu prieteni mulți, cu râsete, cu mulțime de flori și lăute. Nu ne-au smintit încă aceste vremuri urâte, ne încolțește în suflete nevoia de adunări vesele și cheflii…
Dar până atunci, îți urăm La Mulți Ani !
Semper idem,
Anica LUNCANU și prietenii
