Acasă Cultura nonnunquam VACUUM (VI din X) Combustia Nimicului într-o zi oarecare

nonnunquam VACUUM (VI din X) Combustia Nimicului într-o zi oarecare

1264
0
DISTRIBUIȚI

motto:

ar fi ca și cum am discuta despre vid, n-am avea nimic de spus, în plus, ne-am mărturisi limitele.”         

(Boualem SANSAL – Trenul din Erlingen sau Metamorfoza lui Dumnezeu)

preambul:

 „…iar în veac să umble un nume, atât, pare că soarta omului e decisă de o năstruşnică putere creatoare care s-a amuzat în creaţie şi nu este nici un sens în toate acestea sau poate ne-am ivit la întâmplare dintr-o scînteie sau din neguri şi atunci nu se poate gândi o finalitate raţională pentru întreg, atunci suntem singuri şi nu avem nici o putere asupra morţii, nici gloria nu poate ucide moartea şi Alexandru vrea viaţa pentru el, eternitatea să-i curgă prin vene ca sângele, dar asta e nebunie, totul e nebunie, îmi pierd minţile, îşi şopteşte, îmi pierd minţile, şi apoi îl văd strigându-l pe Haphaistion şi acesta, cu privire încarcată de grijă se apropie şi-l cuprinde de umeri, mângîindu-i ceafa şi îşi petrece degetele prin inelele părului galben, de aur, ce-i cu mine, iubite şi prietene, sunt răscolit de demente vedenii şi teamă mi-e că-mi pierd limpezimea privirii, nu mai disting între închipuiri şi lucruri, nu-mi ajunge uneori cerul acesta să-mi umple plămânii cu aer, mă sufoc aici, groaza nimicului îmi surpă credinţa în mine însumi, uneori cred că un foc mai mare îmi va potoli focul, tot ceea ce mi-au spus oracolele s-a împlinit dar nu e tot, să mai căutăm, prietene, cineva în lume trebuie să cunoască o taină care să-mi astîmpere neliniştea, o taină veche de când e lumea, unde să caut oare, vei trimite pe cineva la Babilon să caute printre înţelepţii sau preoţii acelei naţii dispreţuite de Aristotel pentru că e superstiţioasă şi crede într-un singur zeu, se pare că au ei o ştiinţă a celor de sus diferită de a noastră, poate vom afla ceva de la ei, ce spui de asta, un singur zeu, e cu neputinţă, oamenii aceia pot trăi cu un cer atât de gol, cine sunt ei, sunt cei care s-au aplecat fără luptă în faţa mea, da, îmi amintesc, au privirea şireată şi întoarsă atavic spre sine, fă aşa cum îţi spun, să aflăm şi tainele lor, nu poţi fi sigur niciodată şi deplin pe oracole, tainele se dezvăluie în alte şi alte mistere şi înţelesuri ciudate, ce nebunie, aproape nu-mi vine să cred că există o naţie care slujeşte unui singur zeu şi unui singur altar, oamenii aceia au privit prea mult la deşert şi au ochiul golit de orice culoare şi inima agăţată umil de o singură dragoste.”                                                                                                                                                               (din romanulFERPAR)

 

Dimineața devreme, înainte chiar de faptul așezării unor gînduri deslușite în minți de artiști, C.M. privește în gol, prin mine, de parcă ceva nedefinit se află chiar în spatele meu, ceva difuz ca o cărare pustie pierdută în cețuri. Simt curenții unei îngrijorări reci prin nervii spatelui. Am senzația tulbure că își amintește de convoiul praznicelor și parastaselor ultimilor doi ani. Întreabă absent: „vom sfîrși ce am început sau vom sfîrși pur și simplu?” Și privirea i se adună pe chipul meu. Cu viteza spaimei, apelez la metoda sofistă a schimbării accentului de pe esență pe accident și îi propun să privească la începutul viselor sale, cînd a pornit efectiv să lucreze, să adune, să reflecte realul prin unghiul imaginii și cum vedea atunci finalitatea lucrului început. Nu spune nimic, de parcă entuziasmul meu subit nu-și are locul. Ne cuprinde pe amîndoi o tristețe mare cît un baldachin regal.

Mă gîndesc că trăim într-un fel de purgatoriu al inutilității, al lipsei de sens, mereu pe fugă în marșuri incerte. Parcă nu mai tragem în direcția împlinirii unor destine întrezărite cîndva și pentru care am luptat încă din tinerețile noastre. Spune: „mă simt ca un mecanism defect, nici tu nu mai scrii de o bună vreme și nu ne bucuri dîndu-ne de treabă la un lucru frumos…” Știu și eu că nu am mai scris de ceva vreme, nu-mi ard sinapsele util, dar nu vreau să fiu certată. Îl văd cum pleacă purtînd cu el teancuri de Hârtii… pentru contabili, pentru bănci, pentru o ANAF care trăiește în lumea ei autistă cu program redus, pentru e-oane, pentru, pentru… Îmi închipui cum calcă pe sub ochii șterși ai camerelor de peste tot, el care a deschis mereu uși cu nonșalanță boemă și a fost primit ca și cum ar fi fost invitat, cu deferență și politețe.

Odată rămasă singură cu treburi casnice care pretind doar inerție, simt că mă cuprinde amorțeala unei molii prinsă în plasa unui paing nevăzut, paralizia non-sensului și a inutilității. Nu reușesc să-mi aduc aminte ce voi fi vrut eu oare să demonstrez/demontez prin seria aceasta „nonnunquam vacuum” și care mi-a fost intenția și intuiția dinaintea primului eseu și acum îmi scapă? „Niciodată golul, vidul, nimicul” – astfel se traduce sintagma din latina străveche. Parcă îmi doream să regăsesc căldura și iubirea față de Tot, să recuperez sensuri în vederea scrisului, să dau greutatea proprie fiecărui cuvînt, să mă refugiez din preajma informației… multiplă, redundantă, grosieră și epuizantă a calculatorului. Știu sigur că fugeam de sentimentul provocat de albastrul ecranelor care pune o pecete neclară, dar certă, asupra sfîrșitului unei lumi solare și vii. Toată informația aruncată de-a valma pe sticlă și în lumina ei ubicuă creează continuu o lume mutantă, aflată pe muchia îngustă, periculoasă a dezinformării și manipulațiunii. La finalul unui tur de ordinator și la finalul unei zile, recunoști în rezumat un inventar de gunoaie, cu vagi excepții și doar dacă ai noroc.

Caut să ies din capcana moliei și mă întorc la DEX, la definiția unui lucru, așa cum fac mereu cînd sunt în impas. Doar că de această dată nu ies din clenci, mai curînd mă adîncesc pentru că vidul se explicitează prin gol, nimic, și viceversa. Am găsit doar sinonimie lexicală, nicidecum o definiție. Apoi, mă consolez: nu poate fi definit un lucru care nu-i, pentru că dacă ar fi ar avea un atribut, o trăsătură, un „ce” propriu, o oarecare una-alta diferență specifică. Dar n-are.

Și totuși, golul și nimicul sunt ubicue în limbajul obișnuit și în diverse abordări cu specific științific: gînduri în gol, pungă goală, n-am nimic, spațiu gol, pagină goală, gol de aer, gol sufletesc, inimă goală, om de nimic, spațiu vid experimental, punctul 0, a nu spune nimic (uf, paradoxala dublă negație…). Nu, tot nu e bine, am pornit greșit. Nu găsești în limbajul comun decît diversiuni și subtilități ale sugestiei, nuanțe nihiliste de rang depreciativ de regulă, nicidecum logică, nicidecum sistemă clară, limpede și care poate amorți agitația nedumiririi. Aaaa, dar stai, hai în memorie, la amintirile dispersate de vreme ca franjurii de ceață!

Am citit demult despre vid și, vai, cum îmi lipsesc acum fișele de lectură din vremea hărniciei tinereții studioase. Aristotel în „Fizica” afirmă că „natura are oroare de vid” și de asta pompa se umple cu apă. Amuzant și poetic filosoful fatal al gîndirii europene, dar nu original pentru că Parmenide a rămas în istoria gîndirii cu expresia „natura abhorret vacuum”. Dar nu, chiar înaintea lor au mai scris și alții despre vidul care-mi încurcă mie ziua de azi, cu mult înainte, precum Democrit din Abdera cu atomii lui răsfirați sau concentrați în lucruri. Epicur demonstra teza că orice mișcare este posibilă datorită vidului. Dacă acesta nu ar fi, natura ar fi ocupată de atomi și de materie și atunci un lucru nu ar putea lua locul altuia care, la rîndu-i nu poate ceda primului. Și poetul latin Lucrețiu, îndrăgostit spiritualicește desigur de epicurianism, în „Poemul Naturii” întărește: „Dacă vidul n-ar fi, nici un corp n-ar putea să se miște…/ de nu ar fi vidul,/ Nu doar că ar fi lipsite de neîntrerupta mișcare,/ dar să se nască vreodată n-ar fi fost nicidecum cu putință/ Căci dimprejur apăsată, materia-ar sta neclintită…”

Mai fericit a fost Sf. Toma din Aquino, peste veacuri. Acesta dă ocol nimicului. Orizontul său mintal ca și Universul în straturi este plin de sens și spirit: deasupra Dumnezeu, la mijloc îngerii, mai jos omul, cu două jumătăți de spirit și materie, iar drept la urmă materia, lutul. Zîmbesc eu însămi la inchipuirea că un exeget tomist ar vedea această concizie ca nedreaptă asupra gîndirii părintelui Bisericii apusene. O, dar îmi amintesc despre dispute medievale răsăritene ivite între creștini și musulmani. Vidul avea alte conotații în epoca aceea: este moarte, iad, neființă, deșertăciune. Infinitul însuși pare să devină un derivat al vidului.  

                Se pare că am ieșit de ceasuri bune din contemplativul leneș și benefic pentru a intra sub roțile neputinței de a pune punct și de a trage o concluzie. Rumeg și eu gînduri în pustia ignoranței pentru că nu-mi amintesc dacă semiologii afirmă vidul sau îl infirmă ca simbol. Dar fizica de astăzi? Ca o mică și pardonabilă concesie, deschid gooagle și caut… citez: „sunt necesari 10 m de vid pentru a crea un Univers” (?!?). Este comensurabil, are un atribut, deci este! Dar posibila lume creată astfel ar avea tot 10 m sau ar fi infinită în finitul mărunțel a cîtorva pași?

Stop, altfel nu mai ies din cercuri… dar sunt salvată. Intră pe ușă C.M. – înalt și abătut ca o vedenie albă. Ce ai rezolvat, îl întreb?

Nimic

Nu din nou! Îmi devine clar că doar credința m-ar scoate din vertijul nebunesc al Nimicului. Fă ceva, Doamne, orice este mai bun ca nimicul. Iată, o zi am risipit și nimic nu se vede (?!?). Rîd, rîd cu sinapsele arse, cu tîmplele cuprinse de dureri. Habar nu avem despre Nimic, dar nimicuri ni se fac zilnic, muuuulteeeee. Acum, te întorci de la uși cu mîinile goale dacă nu ai certificați verzi… Suntem bolnavi, bolnavi de cap, am devenit bizari, ciudați. Lʼhomme nʼest que maladie.

Anica LUNCANU

 

Post scriptum la închiderea ediției: Aflu, după o abilă ispitire, ce îl macină pe C.M. înafara corvezilor generate de sistem și context. Terorizat de facerea de bine a momentului prezent, mai ales din partea prietenilor, de ideea prevestită de a ajunge la urgențele nedorite de nimeni sau, după toate presiunile difuze, la balamuc și, înspăimîntat de aceste opțiuni categorice induse, survenite, prescrise, previzionate cu intenții salvatoare de primejdie, promite să intre de voie, de nevoie și el, în solidar cu „interesul general”, evident flagrant particular și să se facă imun, dacă n-o fi deja, cu cel mai prost vaccin „care este”.

I-am mulțumit pentru mărturisirea nădufului zilei, deși nu am înțeles mare lucru. Mi-a răspuns sec:

― Pentru nimic.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.