Ceea ce vedem şi auzim în fiecare zi a vieţilor noastre nu reprezintă nici pe departe Existenţa noastră, intimă, subtilă, unică, adâncă şi de nerecuperat în vreo formă.
Timpul nostru este mâncat de informaţie, bestie sepulcrală a lumii, fiară biblică şi imprecisă care muşcă din noi. Am ieşit din adâncimea aristotelică a conceptului şi am pătruns, fără dozaj analitic, în explicitări sau justificări chiaune. Oricare teză, oricare comportament derivat sau periferic poate determina mutaţii ale centrului legalităţii.
Cu sau fără voia noastră, suntem prinşi în vârtej, legea a devenit bombăneală fără precizie şi structură. În timp, doar Legea dintre toate creaţiile spiritului omenesc s-a dezvoltat pe parcursul a mii de ani respectându-şi semnificaţia originară: fiecare literă a Ei explicitează şi impune un sens vieţii sociale echilibrate şi coerente. Aş îndrăzni să afirm chiar că nu realitatea face dreptul, ci Dreptul face posibilă orice construcţie omenească. Aşa cum arhitectura şi regulile ei ţin orice habitat uman pe picioare, aşa cum intrăm într-o Biserică sau catedrală fără teama că zidul sau cupola s-ar prăbuşi peste noi.
La fel, Legea e Sacră.
Când ieşim din Lege, ieşim din Timp, din Sens, din toate rosturile unei lumi aşezate.
Actualmente, legiferarea a devenit un fel de masochism dadaist. Şi nu mă refer la legislaţia românească, ci la însăşi „marile” de-construcţii de gândire juridică ale Europei.
Revenind: la originile termenilor de gândire juridică, Drept înseamnă în accepţiune geometrică, linie, cale, parcurs fără înfăşurări cu ditirambi în jurul norilor. Dreptul nu este zbor deasupra lumii, ci pentru a ajunge departe pe drumul creat.
Romanii… nu au cucerit lumea decât după ce au pavat drumurile. Nici Alexandru Macedon nu a făcut-o decât în acelaşi fel. Veacul Luminilor, pe de altă parte, l-a ivit pe Montesquieu care a afirmat în ”L’ Esprit des Lois” că dreptul natural al popoarelor ţine şi conţine inclusiv aspectul geografic al locului în care o comunitate s-a ridicat în respectul tradiţiei şi al cutumei.
Ni se pare că acest comportament inflaţionist de legiferare seamănă mai degrabă cu bombăneala vrăjitorească a cititorilor în tarot sau cu repetarea continuă şi incongruentă a unor incantaţii fără sens ce vor căpăta o semnificaţie diabolică şi repetitivă în minţile noastre. Cu toate acestea, Simbolul clasic şi unic al Legii este pe undeva… ascuns. Pentru a nu duce teza către absurd, ne întrebăm şi noi care este definiţia reală şi actuală a căsătoriei dacă în cuprinsul ei nu se păstrează, implicit, finalitatea? Sau care este definiţia raportului juridic economic sau a raportului corect între puterile statului şi ale Statelor? Unde se regăseşte principiul „do ut des”?
Dacă undeva, prin trecutul frumos şi dureros al omenirii, legea se recita ca o mantră, ca rugăciunea inimii la creştini sau ca sfânta rugăciune revelată a Tatălui nostru… azi este posibilă dezinhibarea ei spre nihilism. Totul la vedere, alors … Nimicul e posibil.
Contingentul absurd se scurge fluid, strident şi ubicuu până la plictis. Jurişti cu trecut şi istorie, cu biografii de excepţie, au colţul gurii căzut, arătătorul mâinii drepte s-a subţiat cândva prin căutarea de
Lege, Hârtia e sub dispreţ, computatorul ne dirijează, nimeni nu mai pricepe nimic. Legea a devenit efuziune! Iubim câinii, o lege pentru câini, pentru cai, pentru pisici, pentru broscuţe… Le iubim mai puţin? Nicidecum.
Doar că legile iubirii sunt scrise în Firea omului, nu pe Hârtie. Nu credem că este necesar ca dreptul animalelor vii să fie trecut în Codex. Educaţia omului nu trece de Legea Tablelor, ale lui Moise sau a tablelor romane puse în inima urbei.
Între necesar şi posibil, ne place să credem că posibilităţile omului sunt ne-limitate, dar necesităţile lui sunt clare. Necesar înseamnă nevoie fundamentală: aer, apă, hrană, adăpost, familie, prietenie asumată, Cer şi un Dumnezeu protector. Societatea vine la urmă, ca şi Cetatea. Toate acestea ne sunt împlinite prin firea lucrurilor sau prin conştiinţa de om social.
Dar, conştiinţa netrecătoare a omului social este Lege. Iar dacă lucrăm silogistic, concluzia minţilor noastre neputincioase este limpede: Dumnezeu este însăşi Legea, sau nu…
Credinţa omului face totul, iar dacă nu crede, atunci să trăiască în respectul Legii Cetăţii!
Ceea e este regretabil în toate acestea este relativizarea calităţii de ştiinţă a Dreptului. Supusă sub curente, opinii şi divizări a ajuns pulverizată, ca Arta, ca Pribegia, ca teatrul experimental, ca opinia… Or, „suum quique tribuere” nu este o teză, ci un principiu, nu este nimic de demonstrat. Asta, dacă putem pretinde că aparţinem unei lumi civilizate!
Considerăm că atunci când nu acordăm Cuvântului greutatea lui şi sensul demonstrat istoric, învăţat la şcoală, în biserică, în casă, mai bine să tăcem. Nimeni nu scapă de Lege, care nu este doar legea statului, este legea prieteniei, a bunului simţ, a măsurii, a decenţei, a politeţii, a Onoarei de a fi om într-o grădină peste care nu suntem stăpâni decât o clipă, aceiaşi.
Non est bonum essere hominem solum (Genesa 2;18) faciamus ei adjutorium simile sibi.
Anica LUNCANU
Et in Civitas Dei.