ÎnaltPreasfinţitul Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, a venit ieri în vizită la sediul cotidianului Realitatea. Prezenţa Sfinţiei Sale în redacţia noastră ne-a onorat şi ne-a oferit prilejul să asistăm la un adevărat curs despre înţelepciune, blândeţe, răbdare şi credinţă.
Mitropolitul Moldovei a răspuns astfel invitaţiei noastre de a ne acorda un interviu pentru nemţeni.
Ne-au ajutat să-l primim cu colinde câteva eleve talentate de la Liceul de Arte „Victor Brauner“ din Piatra-Neamţ. ÎnaltPreasfinţitul Teofan ne-a vizitat redacţia, ne-a binecuvântat şi, extrem de deschis, ne-a oferit apoi o mulţime de poveţe, învăţături, sfaturi şi răspunsuri la orice întrebări.
Întrebări. Ei bine, ne pregătisem serios pentru această întâlnire, dar discuţia a fost atât de liberă, încât de la un interviu care inevitabil ar fi ieşit rece, rigid, am ajuns la o comunicare incredibilă, emoţiile s-au risipit, de parcă ne-am fi reîntâlnit după mult timp, cu un vechi prieten drag, înţelept şi sfătos. Noi am trăit bucuria acestei întâlniri, acum, în apropierea Naşterii Domnului şi ÎnaltPreasfinţia Sa ne-a ajutat să împărtăşim şi cititorilor noştri această bucurie. Ştiţi cum trebuie să ne pregătim pentru zilele de sărbătoare ce urmează? „Cred în primul rând, că în fiecare casă trebuie să fie aşezată Sfânta Scriptură. Copilul când se naşte ar trebuie să se obişnuiască cu ima-ginea ei, să-i devină un lucru apropiat, pentru că, până la urmă, de-a lungul vieţii cu siguranţă o va deschide şi va citi: «Fericit cel care caută la sărac şi la sărmani! În ziua cea rea îl va izbăvi pe el, Domnul»“, a spus ÎnaltPreasfinţia Sa deschizând o Biblie nouă, tipărită impecabil, pe care a dăruit-o redacţiei noastre. Apoi a continuat: „În momentul în care te deschizi spre cel în nevoie, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, «Îl faci pe Dumnezeu să fie Cel care a fost împrumutat de tine». Altfel spus, Îl faci datornic. Acesta în primul rând. Să avem cartea de căpătâi şi să ne-o amintim în mod special în ziua de Crăciun. În al doilea rând, pentru ca această sărbătoare să fie reală, oamenii trebuie să fie împăcaţi unii cu alţii. Şi nu împăcaţi unii cu alţii în sensul abstract. Bărbatul să fie împăcat cu soţia lui, iar femeia împăcată cu soţul ei. Şi aceasta deoarece Sărbătoarea Naşterii Domnului este prin excelenţă sărbătoarea familiei. Nu poţi să ai vrajbă în familie şi să trăieşti Taina Crăciunului. În al treilea rând, există această rânduială creştinească a spovedaniei şi împărtăşaniei. Spovedania, ca omul să-şi verse sufletul în faţa lui Dumnezeu şi în prezenţa preotului, şi prin aceasta să primească iertarea de la Cer. Un om neiertat, iarăşi nu poate trăi Taina Crăciunului aşa cum se cuvine. Şi în al patrulea rând, dacă ai inimă bună este foarte greu să stai la o masă bogată şi pe scara aceluiaşi bloc sau la câteva zeci de metri de casa ta să fie o familie fără cele de trebuinţă pe masă. Şi îi vei ajuta şi pe cei sărmani. Aşa te poţi pregăti pentru Naşterea Domnului. Altfel, rămânem la suprafaţa lucrurilor căzând în ceea ce se numeşte de obicei, dife-renţa între altar şi iarmaroc“, a spus IPS Teofan.
Amintiri din copilărie
Înaltpreasfinţitul Părinte îşi iubeşte semenii. Alături de noi au fost şi câţiva copii care i-au cucerit inima imediat. Aşa şi-a amintit cu ochi strălucitori câteva momente importante din timpul copilăriei sale: cum se pregătea împreună cu familia pentru Sărbătoarea Naşterii Domnului, dar şi cum, încă de pe atunci, i-a fost croit drumul spre o viaţă dedicată lui Dumnezeu. „Era o presiune din partea părinţilor ca să mâncăm de dulce în post. Iar noi, copiii, aveam aşa un fel determinare, spre disperarea părinţilor, care vroiau să ne dea o cană cu lapte, o bucăţică de brânză. Noi ne încăpăţânam să respectăm postul. Pe de altă parte, atunci, prin anii ‘65-’66, chiar ‘70 se organizau cete de colindători în noaptea din 23 spre 24 decembrie. Se mergea cu colinda de la un capăt la celălalt al satului şi se primeau în special mere şi nuci. Bănuţi mai puţin. Mai primeam şi biscuiţi «Eugenia» care erau o delicatesă. Apoi, mergeam la capul satului şi fiecare se uita să vadă ce are în traistă şi era trăirea aceea de la sfârşitul zilei în care ne bucuram de ce am primit. În noaptea de Crăciun tare ne mai necăjeam că nu puteam să mergem cu părinţii noştri la bise-rică. Ei nu ne luau pentru că era noapte şi foarte frig acolo, în zona Făgăraşului. Îi aşteptam cuminţi acasă să ne aducă anafură. Toate acestea se completau cu bogăţia de bucate în timpul zilelor de sărbătoare. Aşa era Crăciunul copilăriei mele. Nu se serba Anul Nou. De fapt, Anul Nou nici nu este o sărbătoare creştinească. Anul Nou, din punct de vedere bi-sericesc, începe la 1 septembrie şi se încheie la 31 august.“
„Am avut mai multe şanse: una a fost aceea că învăţătorul satului fusese preot“
Nu numai părinţii şi educaţia din familie i-au deschis viitorul drum în viaţă. ÎnaltPreasfinţia sa Teofan şi-a amintit cu drag şi emoţie de alţi oameni dragi sufletului său care i-au insuflat dragostea faţă de credinţă. „Am avut şansa de a fi într-o regiune necolectivizată. Semnele şi reglementările comunismului ajunseseră şi acolo, dar oamenii rămăseseră proprietari pe ce aveau: oi, livezi cu mere, cu pruni. Acolo nu a fost o trecere foarte violentă de la perioada interbelică, la perioada comunistă. Omenii erau tot săraci, şi-au păstrat pământurile şi neavând în zonă nici autoritatea colhozului cu tot ceea ce presupune aceasta, au fost lăsaţi în liniştea lor. Aveam bise-rică, nu ne interzicea nimeni să mergem la denii, nici măcar profesorii, deşi ei nu aveau voie să vină la slujbe. Mai mult, în noaptea de Paşte, nu se organizau, ca în alte zone, discoteci, tocmai ca să nu meargă tinerii la biserică. Din contra, în acea zona s-a păstrat mereu o anumită decenţă. Şi eu am mai avut o şansă, aceea că învăţătorul satului fusese înainte preot. A avut, săracul, o problemă în familie: soţia l-a părăsit şi el s-a recăsătorit. Recăsătorindu-se nu a mai putut fi preot. Acest lucru se întâmpla prin anii ‘55. Totuşi a fost acceptat în învăţământ – una din minunile din acea vreme. Şi deşi nu mergea la biserică niciodată, pentru că nu mai avea voie, ca profesor, era special. Am simţit cum ne-a insuflat harul său, prin tot ceea ce făcea şi ne spunea. Mai târziu am aflat că el avea acasă o bisericuţă improvizată într-un colţişor şi făcea slujbele lui acolo. M-am bucurat când am aflat că a fost înmormântat ca preot, fiind aşezat în colţul cimitirului, unde sunt înmormântaţi preoţii din sat. Când merg îi aprind întotdeauna o lumânare“, a povestit IPS Teofan.
Părintele spiritual
A mai fost un om care i-a marcat în mod fericit viaţa. „M-am născut în anul cel mai crunt pentru mo-nahism. În anul 1959, din 400 de mănăstiri au fost închise 200. Unui călugăr i-au închis schitul aflat în apropierea localităţii în care m-am născut. Omul a rămas pe drumuri. Atunci, l-a primit bunica şi a vieţuit alături de familia noastră. S-a alăturat bisericii şi a început şi el să cânte la strană. Eu m-am născut chiar în anul în care el a fost alungat de la mănăstire. A stat foarte mult în casa părinţilor mei. Astfel că, a avut o influenţă pozitivă asupra mea şi a familiei mele. Şi cred că această tragedie din viaţa lui s-a transformat într-o binecuvântare pentru viaţa noastră, pentru că el a venit cu tot ceea ce înseamnă acceza călugărească, rugăciunea şi durerea lui, pentru că era urmărit în permanenţă. În momentul în care s-au redeschis mănăstirile călugărul s-a întors la schitul lui. Dar nu aveam cum să-l uit. Crescusem cu el şi ştiu că l-a începutul vieţii mele eram nedumerit pentru că vedeam doi bărbaţi în casă: părintele şi pe tatăl meu.“, ne-a povestit Înalt-Preasfiinţia Sa.
Şi, dacă tot se afla printre ziarişti şi-a amintit şi că au fost unii care i-au scornit nod în papură. I-a tratat cu înţelepciune: „Îmi animtesc că acum vreo şapte-opt ani, unii au început să scormonească în trecutul meu şi astfel a apărut într-un ziar că aş fi fiul nelegitim al acestui călugăr. Au vrut probabil să mă amărască dar, sincer, m-am bucurat. Am zis că dacă sunt considerat demn de un asemenea tată este foarte bine!“
Credincioşii trebuie să-şi găsească echilibrul
Discuţiile s-ar fi prelungit probabil la nesfârşit. Între noi şi invitatul nostru dispăruseră de mult barierele ridicate de emoţii şi de statutul înaltului prelat. ÎPS Teofan mai avea însă de adus bucurie şi în alte părţi aşa că întâlnirea noastră s-a sfârşit după o oră. Înainte însă de a ne lua rămas bun, a oferit cititorilor noştri un sfat şi-o binecuvântare: „Perspectiva creştină arată că viaţa omului este şi dumnezeiască şi omenească în acelaşi timp. În aceste momente de sărbătoare este omenesc să te bucuri, să te vezi cu prietenii, să ai o clipă de răgaz, să ai o masă bogată, să te întâlneşti cu cei dragi, să te întâlneşti cu părinţii, să mergi la un spectacol. Toatea acestea fac parte din dimensiunea creştinească-umană a vieţii. Pe lângă acestea însă, ca să echilibrezi, trebuie să adaugi şi partea dumnezească. Adică, măcar puţină biserică, spovedania şi împăr-tăşania, un colind, un act de milostenie…
Aşa veţi reuşi să îmbinaţi cele două laturi. După învăţătura Bisericii noastre, Hristos este Dumnezeu adevărat şi Om adevărat. După acest chip, al Lui Hristos-Dumnezeu şi Hristos-Om, credincioşii trebuie să aibă o viaţă dumnezeiască şi omenească. Dacă cele două nu sunt echilibrate bine, lucrurile cad în derizoriu. Doresc tuturor cititorilor dumneavoastră să aibă sărbători binecuvântate!“, a urat IPS Teofan.
(Sabina DAMIAN)