Acasă Cultura minuta sau/şi o NEDUMERIRE PROFANĂ

minuta sau/şi o NEDUMERIRE PROFANĂ

556
0
DISTRIBUIȚI
image description

Acesta nu poate fi un text despre judecată sau justiţie, în nici un caz. Cum tot omul ştie azi mai bine despre lege şi justiţie decât o întreagă elită profesorală, nu vreau să pretind sau să invoc dreptul la opinie în privinţa acestei tematici complexe care se dezbate astăzi pe toate drumurile încât biata Zeiţă oarbă a ajuns să umble cu scaieţi în păr şi sandale flendurite în picioare, iar Legea este un haos arbitrar mai confuz ca un vis din cele urâte şi din care pare că nu ne mai deşteptăm. Las acest privilegiu uneia ca madame Kövesi care „toate le ştie şi le cunoaşte” dar şi militanţilor justiţiari pătimaşi, încrezători că reforma este necesară şi zilnică, iar dreptatea se împarte cu anii de puşcărie.

Nu, este un text despre oameni, oameni cu un cap, două picioare şi două mânuri, dotaţi de Bunul Dumnezeu cu minte şi inimă, conştiinţă şi bună ştiinţă de carte  dobândită prin şcoli adevărate, nicidecum stabilimente cu nume pompoase şi denumire de „universităţi”, bineînţeles universale şi ele ca prostia (stultitia) de când e lumea lume.

Despre un judecător cu renume aparte este acest text şi se datorează unui artist ultragiat de faptul că anumite concepte ca libertatea, dreptul, adevărul şi legea au ajuns cuvinte golite de sens şi despre care nu mai înţelege nimic: C.M. o pacoste fermecătoare şi un pungaş intelectual de o factură nenumită. E drept că profesiunea (o fi arta profesiune?) lui este departe de folosinţa uzuală a acestui limbaj ştiinţific, dar ca simplu cetăţean ar dori să priceapă câte ceva.

De când mă ştie, domnul avocat Ghiţă Popescu, bun prieten al sus-numitului, a scăpat teafăr din „savoarea” nebunească a întrebărilor consternante adresate în lungi convorbiri care, dacă ar fi fost taxate, l-ar fi îmbogăţit (dar, pe lângă toate suturile de oase marca Harley Davidson s-ar fi pomenit şi cu vreo pacoste de beteşug la inimă). E salvat. Acum pe mine mă storc de calm şi de răbdări sucelile hermenutice şocante ale taifasului cu el pe teme de drept.

E peste putinţă, chiar şi pentru cineva dotat cu memorie bună, să reproducă un dialog cu artistul nonconformist. Sigur este un fapt: îţi vine să faci pariu călugăresc de muţenie, doar să scapi. Numai că trăim aceste timpuri în care Stările de urgență şi de alertă ne-au însingurat. Decât tăcere, mai bine asculţi, laşi de la tine, te bucuri de grimasele şi de zâmbetul plin al unui interlocutor dinamic pentru care dreptatea ar fi un fel de dar căzut drept în poală ca mărul copt, nu pară… Judecata ar avea aerul unei adunări amuzante şi emoţionante, burlescă, iar sala de procese un loc din care oamenii pleacă mulţumiţi şi sătui-bubă ca de la praznic.

Îndemnul „hai să vorbim serios” înseamnă pentru el a spune ceea ce convine sistemului care este duşmanul comunităţii de oameni oneşti şi normali şi, deci, contravine adevărului simplu ce i se potriveşte mănuşă lui „Cănuţă, om sucit”…

Disperată, întreb şi eu: ce face dar, o societate care are pretenţii de civilitate, cu hoţii, criminalii, haiducii financiari, poliţiştii şi miliţienii agresivi sau anemici, după caz, corupţii şi corupătorii, cu sperjurul, cu cel care calcă hotarul şi huzureşte pe munca altora?

Pentru de-alde ăştia nu există judecată, îmi spune, şi judecători/oare? Restul trebuie să fim liberi, iar libertatea să fie singura dictatură posibilă în timpul acesta pe care unii ca tine (adică eu) îl consideră civilizat, pe când eu pot demonstra că este doar un amărât de secol urbanizat pe jumătate şi leneş. Şi asta, cu toate legile voastre penale, civile, civile vechi, civile noi, militare, fiscale locale şi naţionale, europene, guvernamentale, ministeriale, ordine şi ordonanţe, reguli administrative care, toate, se calcă între ele, cu armata de bugetari stipendiaţi consistent de proştii plătitori de impozite, ca mine.

Am ajuns nişte însinguraţi bântuiţi iar de frică, bănuitori, neputincioşi şi nesolidari, spectre reziduale ale viselor noastre de libertate din alte timpuri trăite. O realitate de căcat, cu magiun! Drepturile omului simplu, drepturile omulețului”, sunt scuipate ca un chiştoc de Carpaţi şi aruncate peste bord de canoanele şi graba nechibzuită a justiţiei de astăzi, odată cu invocarea lor agresivă şi dictatura lor convenţională. Dacă ideea simplă de dreptate se impune prin Adunări, cedo-uri de deasupra statului înghiţit, prin supra-stat şi supra-supra-stat, prin stat paralel, perpedicular şi oblic, prin super-procurorii di pi lângă gata, omuleţul însuşi este depreciat”, o marfă!

Spuneai că legea s-a născut odată cu Omul, că este un dar divin în fiinţa sa! Aşa o fi?

Uf, sucită logică nebună stă în iubirea naivă a unor artişti pentru lume şi oameni. Simţeam nevoia să-i vorbesc despre Apostolul Pavel care „fără Lege n-ar fi cunoscut păcatul…”, despre complexitatea şi fascinaţia dreptului ca ştiinţă, dar nici eu însămi nu sunt lămurită de tot cu el, cu aceste normative-avorton şi cu judecata laică imprecisă a zilelor noastre şi nu ştiu pe nimeni care să fie. Mai curând mă încred în Judecata fără proces a Lui Dumnezeu.

Simt că mă doare sufletul, este neapărat să cedez în dispute, nu pentru că aş fi mai deşteaptă, ci pentru că acest trubadur singuratic are o boală anume a tristeţii şi dezamăgirii. Ar fi în stare să renunţe la cină, să ia pe toată lumea la piept ca pe un cârd de răţuşte nevinovate şi gălăgioase. Simt că are o i-logică bună şi caldă în indignarea sa vădită, şi nu doar în privinţa acestui subiect. De multe ori se lasă rănit de spinii mâhnirii pentru lucruri care ciuntesc bunul simţ văzut într-un fel unic: omul trebuie obligat la bunătate, frumuseţea să i se pună sub ochi cu forţa, prostia să-şi ţină gura legată iar ipocrizia, jos cu ea, declasată la masa slugii. Legea cea bună ar fi, de fapt, pe dos decât se vede în lume iar oamenii cu adevărat preţioşi sunt aceia care cunosc un meşteşug şi fac lucruri frumoase cu mâna lor şi cu pasiune, care-şi trăiesc timpul cu folos.

Coboară un fel de linişte după ploaia argumentativă încleştată şi în termeni aprinşi, când, deodată, mă întreabă:

– Ce este o minută? – Asta de unde-ţi mai veni acum în cap? În sinea mea bâigui indignări şi invective ce nu pot fi reproduse pe Hârtia căreia nu i-ar mai face cinste preţuirea noastră.

Şi aflu pricina curiozităţii, iată: prin favorul unor întâmplări fericite, judecătorul Constantin IFTIME îi purta tânărului C.M., pe atunci discret dar şi nesăbuit ca un cerb îndărătnic, grija şi atenţia unei amiciţii permisive. Astfel, îi era îngăduit cu bunăvoinţă privilegiul de a-l vizita după voie în biroul său de Preşedinte de Tribunal, deşi nu avea vreun interes judiciar sau vreo anume preocupare de speţă… Se întâmpla să treacă pe acolo, pur şi simplu. Culoarele Tribunalului cu regula afişată, prin scris mare şi vizibil, de a nu intra în biroul judecătorului nu făceau parte din sistema sa personală. Nu era intimidat nici măcar de miliţianul disciplinat de la intrare care-i măsura cu privirea pasul lung, hotărât, şi îl lăsa în pace. Ajuns în biroul Preşedinţial, nu o dată, însă, a fost concediat, fără milă, de acest om special, cu zâmbet scurt şi o privirea intens-severă sub arcul sprâncenei: „Cornel, acum nu! Fac o minută!”

A ieşit din birou cu gânduri confuze, nu mai ştia ce să creadă despre omul alături de care petrecuse înainte-vremi câteva ceasuri amicale până spre seară când porneau mierlele să se tânguie prin crengile înlăcrimate de rouă. În ziua aceea, însă, a luat-o buimac spre bulevard, spre centru şi înapoi. Se învîrtea în cerc cu sufletul îndoit şi mintea nedumirită. Ce taină secretă e „minuta” asta dacă tulbură şi ultragiază o prietenie? Nu cred să-l fi ţinut supărarea prea mult, a găsit el unghiul potrivit, lumina, i-a reuşit vreo Fotografie ţinută şi acum undeva, cu dată sigură pe film şi aflată prin vreuna dintre tainiţele sale labirintice ascunse ochiului străin.

Îi spun că orice proces este un parcurs ordonat logic de o procedură certă şi finalizat printr-o hotărâre. Rezumatul acesteia este „minuta” manuscrisă de judecător pe una dintre hârtiile cusute la dosarul pricinii, respectiv pe ultima încheire de şedinţă.

Aha, deci aşa se decid destine, într-o ceremonie intimă ce nu trebuie tulburată, doar pecetluită, scrisă şi semnată de mâna unui judecător, sub sancţiunea nulităţii hotărârii.  Minuta se scrie pe Hârtie, nu pe carton. Poate fi scrisă cu dreapta sau cu stânga…” (un citat 100%)

Dreptatea sau nedreptatea, eroarea posibilă şi umană rămân însemnate într-un colţ de dosar şi în mintea care se însingurează pentru pronunţarea unei decizii asupra căreia se cere un timp de reflecţie şi analiză. Judecata nu este ca secunda aceea de lumină prinsă de ochiul şi talentul fotografului care o poate recrea estetic şi imaginativ, nicidecum. Vede lumea ca prin aparatul lui Daguerre, cu susu-n jos şi dreapta-i stânga. Cred că pricepe, în sfârşit, pentru că mă apropii de limbajul şi gândirea lui care se desfăşoară în imagini şi nu în cuvinte:

– Atunci, nu-mi place „minuta”.

– Nici mie, dar nu avem de ales. Iubim HÂRTIA!

Cât priveşte dreptatea din lume… de-ar fi să fie după închipuirea artistică, ar fi Câmpiile Elizee pe pământ, gâlceava dintre oameni s-ar purta asupra Artelor, iar celui vinovat i s-ar rosti public şi în minută ar sta scris: „nu e Frumos ce ai făcut!” Da, de-ar fi lumea anticamera raiului şi oamenii îngeri, dar nu-s!

fără mască, Anica LUNCANU

 

P.S.: Acesta este un început de poveste, motto-ul textului îl are în vedere pe Art-ist dar, cu puţin noroc, vom afla şi despre aventura celor peste 350.000 (treisutecincizecidemii) de minute ale Domnului et alio Magistrato Mihai CIUBOTARU, un împătimit iubitor de Carte şi de cărţi, de presa scrisă, de arte, curtat şi prins în insistenţa directă şi reverenţioasă a lui C.M. de a ne scrie ceva de dragul Hârtiei. Provocatio est!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.