JUSTIŢIE şi INJUSTIŢIE (minuta)

1. Toată lumea critică justiţia, ceea ce, în „Realitatea MEDIA” din 10 iunie, face şi Anica LUNCANU. Ea spune: „justiţia este o zeiţă oarbă şi necăjită”; „legea este haos, confuzie şi  arbitrariu”; „Kövesi, reforma şi puşcăria” (sunt, nu se ştie ce); „dreptul este un cuvânt golit de sens”; „sala de judecată  seamănă cu un pom lăudat”; „sistemul este ostil oamenilor oneşti”;„nelegiuiţii scapă nepedepsiţi”;„libertatea este o dictatură”; „secolul în care trăim este leneş şi urbanizat numai pe jumătate”; „bugetarii sunt o armată stipendiată de poporul prost”; „realitatea în care trăim este de  căcat”; „justiţia scuipă pe drepturile omului”; „tot justiţia şi superiorii ei calcă în picioare dreptatea”; „statul paralel şi superstatul îşi fac de cap”; „omul este apreciat  ca o marfă de proastă calitate”; „lumea în care trăim este departe de Rai, iar oamenii sunt tot mai departe de îngeri”; „trăim, vai, într-o perpetuă iluzie etc”…

2.  …Mă tem că, la mijloc, este vorba de o neînţelegere, încât, pentru a pricepe despre ce este vorba, eu propun să lămurim lucrurile pe înţelesul tuturor. În iconografia antică, justiţia, ca simbol, a fost şi este reprezentată prin figuraunei femei severe (zeiţa Themis), care, într-o mână, poartă o  balanţă, iar în cealaltă, poartă o sabie şi, de cele mai multe ori, este legată la ochi: balanţa şi eşarfa, care îi acoperă ochii, sugerează funcţia esenţială a judecătorului, aceea de a fi  independent şi imparţial, adică să nu ţină seama de consideraţiuni străine procesului. Sabia semnifică executarea silită: „sabia fără cumpănă este puterea brutală, cumpăna fără sabie este neputinţa dreptului” – spunea marele jurist Ihering, în „Lupta pentru drept”. În esenţa hotărârii judecătorului este puterea statală. De aceea, justiţia este baza societăţii: „iustiţia est regnorum fundamentum”, – spune, de mii de ani, dreptul roman. Fundamental, acest lucru nu poate fi luat peste picior!

3. Dreptul roman cunoaşte o „perioadă de aur” (134 î.Hr.), epoca în care apar primii jurişti „de profesie” (Justinian, Ulpian, Gaius, Cicero etc.), care fac din această ştiinţă a dreptului un ansamblu coerent şi raţional. Marea realizare a dreptului roman – baza dreptului modern – este concilierea principiilor tradiţionale consacrate, cu noile exigenţe ale vieţii, folosind o tehnică riguroasă. Mai mult, dreptul roman clasic poate constitui fundamentul ştiinţei dreptului comparat. Astfel, încet-încet, dreptul roman s-a răspândit în toată Europa, iar umaniştii facultăţilor de drept de pecontinent au contribuit la această  redescoperire. În toate facultăţile de drept (chiar şi în regimurile comuniste!), se învaţă dreptul roman, deoarece el, dreptul roman, familiarizează studenţii cu regulile juridice fundamentale – de bază în geometria dreptului – valabile în orice ordine juridică.

4. Aici e aici! „Res iudicata pro veritate habetur” („Lucrul judecat NU este adevărul, ci aparenţa lui”). O ficţiune! Aparenţa adevărului: un imperativ etic şi gnoseologic care integrează jurisprudenţa umanistă, dând ficţiunii o nouă vigoare. Ficţiunea vine în întâmpinarea adevărului şi, astfel, trece ca adevărată. Hotărârea judecătorului nu este expresia adevărului, ci ţine loc de adevăr. Lucrul judecat este socotit adevărat. Concret: judecătorul ascultă părţile, îl ascultă pe procuror, pe avocat, pe expert, ascultă martorii şi, dacă socoate necesar, judecătorul cercetează, cu ochii lui, locul faptei şi, apoi, păşeşte la deliberare: un proces intim, strict secret, de multe ori dureros (câte nopţi de insomnie am avut, în cei aproape 50 de ani de magistratură, numai Dumnezeu ştie!). În final, judecătorul pune, cap la cap, datele furnizate de dosar, de părţi şi de experţi, de martori etc., şi aproximează o soluţie pe care o scrie pe dosar, o trece în condica de şedinţă şi o citeşte în şedinţa publică. Minuta devine, astfel, imposibil de schimbat! De ce adevărul judecătorului este aproximat? Pentru că adevărul aparţine lui Dumnezeu. (Un muritor l-a zărit printre uşi şi, pe loc, a orbit!). Vândut, arestat şi adus în faţa lui Pilat, Isus a avut următorul dialog cu acesta: Pilat: „ce ai făcut?” Isus: „am predicat adevărul”. Pilat: „ce este adevărul?” Isus nu a răspuns la această întrebare, deoarece Adevărul era chiar El, Isus („Eu sunt Adevărul, Calea şi Viaţa”). Pilat n-a înţeles. Nimeni n-a înţeles…

5. Şi acuma să încercăm să lămurim nedumeririle Anicăi LUNCANU, care, printre altele, afirmă: „legea este haos, confuzie şi arbitrariu”. Acest lucru nu este, însă, imputabil justiţiei, ci, eventual, Parlamentului, singurul, conform Constituţiei, îndrituit să dea legi. Anica LUNCANU pomeneşte (probabil că nu de bine) şi numele fostei şefe a DNA, Codruţa Kövesi. Ei bine, în cei aproape 50 de ani de magistratură, am cunoscut zeci de mii de judecători şi de procurori şi pot să afirm, în auzul tuturor, că rar mi-a fost dat să văd un procuror mai pregătit şi mai cinstit decât fosta şefă a DNA-ului! „Dreptul, cuvânt golit de sens”? Potrivit dicţionarului, dreptul este totalitatea normelor juridice în vigoare în stat. Aceste norme sunt apanajul legislativului, nu al justiţiei ! „Sala de judecată, pom lăudat”? Sediile instanţelor, inclusiv sălile de judecată ţin de administraţie, nu de justiţie. Până ce comuniştii au venit la putere, sediile instanţelor au fost adecvate menirii lor, după modelul francez. Regimul comunist a evacuat magistraţii din majoritatea sediilor unde îşi desfăşurau activitatea, exilandu-i pe judecători şi procurori în sedii cu totul improprii, sedii în care se află şi azi. Şi, atunci, despre ce vorbim?! Se referă, cumva, Anica LUNCANU la judecătorii, procurorii, avocaţii şi grefierii, care „mobilează” sălile de judecată? Atunci, e altceva.

6. În dreptul roman, Ulpian a formulat un principiu fundamental, care spune aşa :„Honeste vivere, neminem laedere, suum cuique tribuere” („Să trăieşti cinstit, să nu vatămi pe nimeni şi să dai fiecăruia ce-i al său”). Eu nu pot garanta că toţi cei aproape zece mii de judecători şi procurori din România respectă întocmai principiul formulat de Ulpian. Noi suntem unicate: fiecare om are calităţile şi slăbiciunile sale. „Susţine et abstine!” („Rabdă şi stăpâneşte-te!) era deviza lui Epictet. Câţi o pot face?! „Principiis obsta!” („Când este de spus nu, spui NU!”) – spune un alt precept din înţelepciunea greco-romană. Câţi o pot face?! Să ne gândim la oamenii pe care îi socoatem modele de urmat, dar care, vai, au cedat tentaţiilor fumatului, băuturii şi altor vicii – care i-au făcut să se prăbuşească! Şi apoi, fumurile puterii, căreia e greu, foarte greu să-i rezişti. Puterea ameţeşte pe om când nici nu se aşteaptă! De câte ori intram în şedinţa de judecată şi vedeam (mai ales la instanţa supremă) că atâtea „mărimi” (parlamentari, profesori universitari, generali etc.) se ridică în picioare şi nu se aşează decât după ce eu mă aşez, mă gândeam, fulgerător: „ce mare sunt eu !”. Este greu să păstrezi asceza faţă de propriile stări sufleteşti, să fii sobru, echilibrat, tare de caracter, în mijlocul atâtor şi atâtor tentaţii …

7. …Să continuăm să lămurim (atâta cât ne duce mintea) nedumeririle Anicăi LUNCANU, care obiectează că „sistemul este ostil oamenilor oneşti”. Despre ce vorbim?! Potrivit dicţionarului, sistemul este modul de organizare a unei activităţi. Cum suntem noi, aşa-i şi sistemul: cui să-i reproşăm?! „Ce facem cu nelegiuiţii”? Ce să facem? Pe care îi prindem, îi condamnăm. Este adevărat că nu-i prindem pe toţi. De ce? Din nenumărate motive, din care enumerăm pe câteva: părţile, interesate (interese ascunse), denaturează situaţia sau nu ne informează cu tot ce ştiu, martorii mint, experţii, incompetenţi sau corupţi, trag concluzii greşite; este adevărat că nu întotdeauna judecătorul are un suficient rol activ în descoperirea adevărului. De ce? O spune poetul Ovidiu: “Văd pe cele bune şi le aprob, dar urmez pe cele rele”. De ce? Slăbiciunile ne mănâncă! Mai sunt, din păcate, şi magistraţi corupţi: am şi condamnat câţiva! Şi mi-am amintit de oratorul şi scriitotul austriac Karl Kraus (1874-1936), care spunea: „corupţia este mai rea decât prostituţia, deoarece prostituţia pune în pericol morala unui individ, pe când corupţia pune în pericol moravurile unei ţări”. Coruptul abuzează de putere pentru obţinerea unor foloase personale. Mare, mare pacoste ! …

8. „Libertatea, singura dictatură posibilă”, mai afirmă, fără să clipească, Anica LUNCANU. Chiar aşa?! Poate că trăim pe planete diferite, domniţă! „Secol leneş şi doar pe jumătate urbanizat“? Şi, mă rog, cui imputaţi dvs. această situaţie? Justiţiei, în nici un caz… „Bugetarii, o armată stipendiată de proşti”? Chiar toţi bugetarii au o reputaţie proastă?! Şi chiar toţi sunt plătiţi de oameni care şi-au pierdut puterea de a raţiona?! „Realitate de căcat”?! Pe ce lume trăiţi dvs.?! „Justiţia scuipă pe drepturile omului“?! În cei aproape 50 de ani de magistratură, am soluţionat sute de mii de cazuri penale, civile etc. şi am dialogat cu sute de mii, poate milioane de oameni. Fiecare împricinat, dacă a fost absolvit de răspundere (achitat de orice penalitate) sau dacă – în civil – a avut câştig de cauză, m-a lăudat, că sunt un judecător bun, foarte bun etc. Dacă a fost condamnat sau, în civil, a pierdut procesul, m-a blamat pe toate drumurile, că sunt incompetent şi corupt. Pretutindeni, în lume, asta este percepţia părţilor din proces. Nimănui, dar, absolut nimănui nu-i trece prin cap că, deşi achitat, are, cel putin, o părticică de vină, şi deşi, în civil, a câştigat procesul, un pic de dreptate are şi celălalt, adică partea adversă.

9. Conceptul de dreptate a apărut cu mii de ani în urmă şi el a marcat trecerea de la arhaism la cultură. Dreptatea nu se poate împărţi cu rigla: atâta, ţie şi atâta, lui. Ideea de dreptate o include şi pe aceea de echitate, adică aprecierea justă, de bun-simţ: aici intră etica personală a judecătorului. Juvenal avea o vorbă amară despre justiţie. El spunea: „judecata îi iartă pe corbi şi îi năpăstuieşte pe porumbei”. Adică, din păcate, nu de puţine ori, judecătorii se înclină în faţa celor tari. Ne avertizează şi cartea cărţilor, BIBLIA: „Şi acum luaţi aminte voi, ce judecaţi pământul (Psalmii, 2, 10)”, adică: o mare, uriaşă răspundere apasă pe umerii celor chemaţi să hotărască destinele semenilor. Numai un exemplu şi mi se pare deajuns de grăitor: principiul „restitutio in integrum” (restituirea integrală a unui bun însuşit pe nedrept): au fost şi sunt nenumăraţi oameni cărora, din motive politice, abuzive, arbitrare, li s-au luat bunuri şi proprietăţi cinstit agonisite şi, nici după atâtea decenii, din Decembrie 1989, nu li s-au restituit, ceea ce constituie o mare, mare nedreptate! Printre cei grav, foarte grav nedreptăţiţi a fost şi Majestatea Sa Regele Mihai, care a murit cu această durere în suflet.

10. Mai spune Anica LUNCANU: „În România, dreptatea este o idee călcată de justiţie, iar statul paralel şi suprastatul îşi fac de cap”. Aşa o fi? Mă întreb şi eu, ca tot omul care nu le ştie chiar pe toate. Jean-Jaques Rousseau (1712-1778) spunea că dreptatea implică proporţionalitatea; Aristotel (384-322 î.e.n) spunea că principiul justiţiei are un rol regulator în aplicarea dreptăţii, iar Platon (427-347 î.e.n) arată necesitatea morală, pentru stat şi pentru individ, de a-şi întocmi viaţa după dreptate. Justinian (527-565) a făcut, poate, cel mai mult bine ideii de justiţie, deoarece legislaţia lui a dominat Evul Mediu şi a oferit Europei moderne bazele dreptului. Cicero (106-43 î.e.n) ne spune că „Summum ius, summa iniuria” („cel mai mare drept, cea mai mare nedreptate”), adică, aplicarea strictă a legii poate duce la injustiţie, adică: justiţia, dusă până la ultimele consecinţe, se întoarce în contrariul ei; adică, şi dreptatea cere măsură, echilibru, cumpănire. Statele totalitare şi slujitorii lor au împins ideea de lege până la absurd!…

11. Poate să-mi spună Anica LUNCANU ce este „statul paralel” şi ce-i „suprastatul”?, deoarece, până acum, nimeni nu a reuşit să le identifice? Şi ce o mai fi şi vietatea aceea bizară botezată om şi asimilată unei mărfi de proastă calitate?! Şi apoi, raiul pe pământ?! După părerea mea, Raiul nu este un loc, ci o stare de spirit, dar, mă rog, fiecare, cu credinţa lui. Şi apoi oamenii – îngeri? Ori e om cu păcate, ori fiinţă spirituală supranaturală: din două, una! Amândouă nu “merg”… Nu puţini semeni de-ai noştri îşi închipuie că le este permis tot ce le trece prin cap. Dreptul ne spune, însă, ce e permis şi ce nu. Sensul originar al dreptului este unul religios, desemnând jurarea, angajarea printr-o formulă sacră. De aceea, în antichitate, jurământul era sacru, iar încălcarea jurământului era aspru pedepsit. Azi, golirea de  sacralitate a mai tot ce face şi spune omul e progresivă, din păcate. În încheiere, ceva despre istoria dreptului roman, care a făcut pârtie în istoria omenirii. Istoria imperiului roman se derulează de la fondarea Romei (753 î.Hr.) până la moartea lui Justinian (565). Istoria civilizaţiei romane, bogată în fapte şi evenimente care au schimbat soarta lumii, acoperă o perioadă de 22 de secole, de la fondarea Romei („Ab urbe condita”) până la căderea Imperiului bizantin (1453).

12. a) Recitesc ce am scris şi simt că nu am spus tot ceea ce ar trebui să spun. Şi anume este „legea egală pentru toţi”, aşa cum cere Proclamaţia Drepturilor Omului? Nu este, deoarece, peste tot în lume, justiţia este scumpă! Taxele de timbru sunt mari, onorariile care se plătesc experţilor sunt mari, la aceste onorarii se adăugă cheltuielile de deplasare etc., onorariile avocaţilor sunt foarte mari (peste tot în lume, angajarea unui avocat foarte bun costă o avere!), iar societatea este, tot mai accentuat polarizată. De aceea, accesul la justiţie a unor oameni cu venituri mici este, practic, imposibil, încât, vai! justiţia devine injustiţie! Soluţia? Punerea economiei pe picioare, ceea ce, din păcate, corifeii politici care, din Decembrie 1989 şi până azi, au gestionat treburile publice, nu au făcut …;

b) „pensile speciale” (mă refer la cele ale magistraţilor) ocupă agenda publică a televiziunilor şi ale celorlalte organe de informare a opiniei publice. Eu, pensionar, nu pot fi judecător în propria cauză, deoarece îmi interzice legea. Spun, însă, ceea ce au spus marii teoreticieni ai dreptului: salariul (şi pensia) magistratului (judecător, procuror) trebuie să fie apropiată de veniturile unui avocat foarte bun, pentru ca nici un magistrat să nu fie tentat să părăsească magistratura şi să treacă în Barou. (La data când Parlamentul a luat în discuţie veniturile judecătorilor şi procurorilor, mulţi dintre aceştia, tentaţi de veniturile mari ale avocaţilor, au trecut din magistratură în Barou). În aceste condiţii, parlamentarii au avut în vedere că: peste tot în lume, judecătorii şi procurorii sunt foarte bine plătiţi, deoarece sunt îngrădiţi de foarte multe incompatibilităţi, sunt înconjuraţi de foarte multe bănuieli (opinia publică îşi închipuie, mai ales în România, că partea care a câştigat procesul l-a „cumpărat” pe judecător !); comparativ cu Baroul, magistratura este expusă la foarte multe tentaţii, judecătorul şi procurorul trebuie ca, zilnic, să facă faţă unor  grupuri de presiunere dutabile; salariul şi pensia  magistratului trebuie să fie raportate la starea, demnitatea şi uriaşa responsabilitate a funcţiei etc.;

c) cât de independent este un magistat? Numai un judecător şi un procuror ştie la câte presiuni este supus. Pe străin şi pe bogat îi trimiţi la plimbare, dar cum să te „aperi” de un coleg de liceu sau de birou, sau de un consătean, sau de un coleg de şcoală primară de care ai şi uitat, de o rudă invalidă de război, de un aşa-zis prieten, de o fostă „iubită” etc.?! Cum să te aperi?! După ce am fost, aproape 50 de ani, judecător, mărturisesc, cu durere, că mulţi, foarte mulţi, care au „intervenit”, nu mai vorbesc cu mine. Ăsta-i preţul independenţei. Preţ greu …

Mihai CIUBOTARU