Îl cunosc de peste douăzeci de ani şi nu s-a schimbat cu nimic, dar oameni ca el ar putea schimba lumea într-un sens bun. Vorbesc despre un om pasionat la care am privit câteva ore cu ochi uluiţi.
Tocmai făcuse nişte „gafe“ juridice şi m-a rugat, ca prieten, să îl ajut să pună ordine în documentele unei fundaţii, de parcă ar fi posibilă ordinea în infernul şi nebunia unor creatori. Mai bine te lupţi cu arma, din ale lor nu pot fi scoşi.
Aşadar, am intrat în camera lui de lucru, la ora 23, într-o seară de vineri, ce spun eu, cameră de lucru… nu, antica-mera unui infern, nu ai unde să calci, o dezordine care ar oripila orice gospodină, şi un spectacol de cinci ore oferit gratuit de unul dintre artiştii fotografi de mare preţ din lumea asta.
Până la ora 4 a.m. am privit cum a listat color doar douăsprezece pagini, fără
a-mi veni a crede că pentru o imprecizie de milimetru, un pasionat pierde din viaţa lui mai mult de o oră, şi asta, pentru a depune nişte înscrisuri în dosare administrative… La un moment, am rămas privind fără ca eu însămi să mai percep cum trece timpul: pornea să pună hârtie la frigider, se oprea din drum ca să îşi amintească de oaspetele „eu“, mă privea sub şi peste ochelari, a, da, îţi fac acum un ceai bun, rusesc, stai să vezi, o, numai puţin, să pun hârtia la rece, nu era destul de rece pentru a combina halucinant culorile de imprimare şi, de la capăt, o, stai, îmi amintesc despre tine, fumai pipă, cred că am o pipă veche pe undeva, şi tutun, şi începe să caute printr-un dulap din sec. 19, tutun de pipă, cad accidental nişte pacheţele cu hârtie chinezească, le prinde între degete, le mângâie, îmi dă şi mie să le miros, să le pipăi, într-un final scoate o pungă cu tutun de pipă, uscat, nu, nu e bun, nu-ţi pot oferi aşa ceva, trebuie umezit, dar ştiu eu o metodă, uită tot, porneşte un ibric pe la bucătărie, se întoarce, înjură, hârtia s-a răcit prea tare, se întoarce în loc, iarăşi, priviri peste şi sub ochelari asupra calităţii imprimării, iar iese, iar intră, nu, ia te rog o bomboană, este de la sora mea, eu râd, asta din ce secol este, îl întreb, te rog să ai încredere, este de ieri… uită de ceaiul meu… aştept un miracol: se deschide, accidental, uşa dulapului cu minuni şi cad cutii de parfumuri originale franţuzeşti, de prin anii 60, le pot mirosi, te rog, desigur, îmi spune, şi eu caut să deschid ambalajul, stai! ce faci, nu strica asta, ce, cartonul, hârtia, eu cu asta lucrez, uite, dacă tot m-ai chemat aici, dă-mi mie parfumul acesta, se scarpină în barbă, bine, ţi-l dau, dar să nu-i strici ambalajul, dar de ce, eu cum ajung la parfum, nu contează parfumul, tu miroşi frumos aşa na-turală cum eşti, dar uite ce concept mi-nunat, uite cum au folosit hârtia, uite cum scrie pe el, vai, sunt disperată deja, nu am fumat, nu am băut ceai, între timp ibricul de umezit tutunul de pipă s-a afumat, disperată şi somnolentă îl întreb, de ce ţii aşa de mult la hârtie, pentru că se fac din ea cărţi, cărţi frumoase, cărţi de colecţie, bine, îmi zic, pot fuma la tine o ţigară, aici nu se fumează, şi pipa, vai, tutunul,
s-a udat, dă-mi mie tutunul şi pipa să mă bucur de ele măcar, nu, mă gândesc, poate de ziua ta, dar acel parfum Jean Paul Gaultier nu mi-l dai, râde, mă priveşte, stai, lasă-mă să gândesc, şi gândeşte mult, peste şi sub ochelari, nu cred, uite aici ce filigran frumos auriu este pe acest carton de un turcoaz sidefiu, simt că mă ia somnul, măcar atât, îmi spun, după un efort de concentrare uluită a privirii, obţin un parfum, fă ce vrei, eu pe acesta îl vreau, dar te rog să mă conduci acasă, desigur, a lăsat totul aşa, mi-a aşezat haina pe umeri, aveam în buzunar un parfum original franţuzesc căruia abia aşteptam să-i „sfâşii“ ambalajul şi să mă bucur de el, pe sub urechi şi la încheietura mâinilor.
Povestea se apropie de sfârşit, în urma mea şi a lui cred că hârtiile au luat foc, dar, nu, sper să nu se întâmple asta, vreodată. Am şi eu somnolenţa întregii lumi, îmi spun pe drum, sunt furată de… toate acestea ale lumii noi. Dorm umblând şi ajung în faţa unei porţi, dindărătul căreia mă aştepta, fioros, un ciobănesc…
Trebuie să dorm, neapărat, nu mă pot întoarce. Sar gardul ca un om al pădurii, privesc ciobănescul în ochi, îmi linge palma. Mă întorc cu chipul spre gard… un nebun frumos îmi făcea cu mâna, şi înalt, ca o himeră a nopţilor lumii civilizate.
Şi acum am în posesie un parfum franţuzesc original căruia nu-i voi distruge ambalajul, din reverenţă pentru ce e mai bun în noi şi… în general, pe lume, din respect pentru calitatea omului, a cărţii, a HÎRTIEI.
(Anica LUNCANU)
