Mult curaj îți trebuie ca să poți afirma că iubești… Hârtia!
Eu risc și o argumentație.
Iubesc Hârtia pentru că îmi seamănă, sau îi semăn – ea existând cu mult înaintea mea.
Semănăm din perspectiva devenirii. Numai cine nu a observat fascinat cum, tehnic, un copac devine Hârtie nu se recunoaște în frământările nașterii. Câtă supunere în mâna creatorului! Și a destinului.
Devenim ceea ce suntem prin prelucrări succesive, prin modelări, prin manipulări ale maeștrilor. Și devenim nume. Sub multiplele sale fațete. Mai ușor de pătruns în cazul Hârtiei-albă, colorată, opacă, transparentă, în straturi subțiri sau mai groase; uneori de neîduplecat la îndoiri, alteori flexibilă până a lua forma obiectului pe care îl acoperă.
Și individualitatea mea are un nume, are fațete intime sau sociale, relaționează, modelează sau se lasă modelată.
Răspundem unei duble nevoi: pentru sine și pentru ceilalți.
Iubesc Hârtia pentru că îmi păstrează amintirile, gândurile etapizate, ascunse privirii celorlalți.
Iubesc Hârtia pentru că păstrează evoluția mea în timp, sub forma fotografiilor alb-negru sau color.
Hârtia, martor tăcut al devenirii.
Ceea ce iubesc la Hârtie în mod deosebit este faptul că și atunci când este folosită în moduri intime, ține să fie frumoasă, mirositoare, plăcută.
Bine, este și orgolioasă.
A ținut ca omenirea să-i dea numele unui copac. „COPACUL de HÂRTIE”.
Poate și cu gândul la perspectiva existențială. Să nu se uite că a existat material, nu doar virtual.
Elena PLEȘCA