Motto:„Însă unde eram? La Cezanne. Cezanne a spus: să readucem în compoziție ceea ce e statornic în natură. Și a readus volumele… Și asta a făcut-o geometrizând puțin formele. Să vedem lumea înconjurătoare prin forme geometrice, prin cub, prin prismă. De aici au pornit cubiștii, care l-au socotit pe Cezanne întemeietorul lor, dar acesta n-a fost cubist, nici pomeneală. A fost pur și simplu Cezanne. Ei au pictat mai mult decât ce vede ochiul prima dată. Nu mai este o pictură de senzație, ci una de gândire.”
(Marin SORESCU – Trei dinți din față)
După vernisajul admirabilei expoziții colective a Simpozionului Internațional de Acuarelă „Iulia Hălăucescu” Tarcău 2019-2022, găzduită de Muzeul de Artă din Piatra Neamț, mergeam agale spre gîndurile noastre care curg în linii paralele, ale mele către luminile și strălucirea a ceea ce tocmai am văzut, ale lui C.M. întoarse spre trecutul neînvins. De acolo scoate mereu comori ale amintirii ca pe niște albume bine păstrate.
Îmi spune că amfitrionul din această seară are un nume pe măsura istoriei acestei familii neaoșe, un nume rezonant și care a meritat să fie atribuit și Fundației: MIRCEA TITUS ROMANESCU. Se trage dintr-un neam de români-români. Dintîi l-a cunoscut pe tatăl său, Gheorghe ROMANESCU, doctor adevărat, un boier generos, cu vederi largi, intelectual care fuma cu gesturi imperiale, „nu ca tine, compulsiv” (sic!). Părea coborît din basme. MTR are fondul acelei educații adevărate care a existat în perioada interbelică. Chiar dacă se pregătea pentru inginerie, cultura lui umanistă solidă, inadecvată proletcultismului cultivat în vremi, a biruit. Îi vine în mine prima expoziție personală a acestuia de la Galeria ALFA, (actuala „Lascăr Vorel”, ½ din ce a fost, Memento mori) de prin anii 80 (precis 1986, Чернобыль). Știe povești ale tinereții artistului și despre misteriosul dispărut, Dan Cotruț. Aceștia doi, Titus și Dan la vremea tinereții erau doi crai imberbi, doi prieteni frumoși aflați mereu într-o competiție cavalerească a cuceririlor. Pulchrum est memorare magna Atheniensium veneratione: frumusețea!
Aceste istorii, care țin de memoria afectivă (n̔apuci, vorba lui Cotruț) a prietenului fotograf, mi-l fac apropiat pe pictor. Reușesc să îl urmăresc vizual pe drumul unei sorți norocoase (?): putea rămâne inginerul conductorilor sau un teoretician al artelor după pregătirea lui universitară, dar a ales drumul cel greu către sine, drum care merge în „cercuri”. Din neam de munteni, organizează tabere tot în munți, ca un răzvrătit dizident, acum în munții Tarcăului. Pentru că prețuiește opera Iuliei Hălăucescu, a transformat acuarela într-un fenomen estetic durabil și consecvent pentru spațiul ales, într-o mișcare artistică generoasă.
Îmi amintesc o discuție avută demult, scurtă, intensă de unde am dovada că lui MTR îi sunt familiare tezele filosofiei lui Martin Heidegger și ale cercului hermeneutic. Aici pare a fi cheia în care poate fi interpretată Arta lui MTR, în special uleiurile și pastelul. Prin acuarelă pare că dorește părăsirea formei închise spre un alt orizont compozițional neconformist.
Gata, îl provoc acum pe C.M. să ieșim din povești și să mă ajute să înțeleg de ce am sentimentul că lucrurile/obiectele din pictura lui MTR, oricît de distanțate spațial, devin subit solidare? Aici C.M. intră pe teritoriul propriu și, fără a se referi la modalitățile succesive de reprezentare din pictură, găsește explicația din planul pictural solidar în elemente ale Artei Fotografice: MTR privește subiectul printr-un teleobiectiv imaginar. Sunt susțineri pro domo care cad mănușă pe nedumerirea mea. Cu alte cuvinte, pictorul stăpînește esența compoziției. Este unul dintre puținii artiști care are distincția de a respecta întregul și detaliul și a le așeza într-o armonie geometrică.
„Regizorul MTR a ales acum teleobiectivul pentru a face ca elementele compoziționale să fie comprimate și transformate în esențe «solidare». Prin alegerea obiectivului cu cele mai puține lentile (!?!), spațiul se circumscrie unei perspective dominate cu puterile depline ale creatorului. Atitudinea de pe «platou» îl face să rămână contemplativ și detașat de obiectul revelat pe suportul ales ca un eremit față de lume…” Acesta este punctul care mă separă de viziunea lui C.M. pe care o accept ca fiind tehnic corectă, dar suicidară.
Am lecturat cu grijă o parte a cronicilor apărute în presă despre MTR, dar nu am găsit o încadrare a pictorului în vreun curent artistic care să îl reprezinte complet. De altfel, aceste calificative de apartenență nu par să își mai afle rostul în abordările post-moderne, uneori post-post moderne, ele țin mai curînd de rațiuni didactice și pedagogice. Am aflat cu surprindere, că s-ar încadra în post-expresionism, o sintagmă pe cât de generică, pe atât de nedreaptă. Am ales prin urmare să privesc și să-l „lecturez” fără orice idee preconcepută, fără vreun apel la depozitul devenit rezidual al unui limbaj specific criticii formale. Receptivitatea reală are loc în singurătate, într-o expoziție după ce au plecat invitații cu sau fără albumele de artă pe brațe.
Am aflat O lume explicită în plan sau, în cheie filosofică, o simultaneitate categorială, unde „categorie” are sensul strict aristotelic. Lucrările sale au anvergura discursivă policromă sub inspirația muzei Polimnia. Nu pare a-și da seama cît de tare a fost atins de anumite lecturi de factură clasică, la fel cum unele ființe sensibile au devenit muzicale fără să fi luat anume lecții de armonie, dar care au fost pasional-melomane. Se simte în lucrările sale itinerariul intim al acelor lecturi admirabile și o bună cultură umanistă care amprentează inevitabil „conceptul” său estetic. Dar vocația și talentul artistului pășesc uneori peste ideea ca atare, pășesc spre hotarul himericului unor stări date de experiența misterelor antice chtonice.
Pare că în faldurile intime de conștiință, artistul pendulează între eterica filosofie presocratică a elementelor și un conceptualism metafizic care tinde să se devoaleze dar rămîne criptat la nivel intuitiv. Dar raportul i-realist de reproducere a unei lumi prin ochii pictorului este răsturnat hermeneutic în favoarea intelectului posedat de muză care o recrează aidoma sieși („nu sunt eu cel care lucrează” – consemna Cristian Gaiță pentru Adevărul, în decembrie 2007).
Vedem spații închise aflate în echilibru geometric și finit dar cu o deschidere bogată către calificarea ca luminoasă a întregului. Peisajul, mai cu seamă peisajul citadin al lui MTR este, de regulă, chiar o asemenea comuniune/adunare solidară de obiecte care contribuie, fiecare, la un tot surprinzător, revelat într-un univers unde cele patru „arcade” primordiale, aerul, apa, cerul și pământul desăvîrșesc universul pictural. „Amsterdam”, ulei pe pânză, este o lucrare edificatoare pentru „geometriile” și arcadiile filosofice ale peisajelor artistului. Lumina tabloului, acroșată și răsfrîntă în apă, conferă intensitate de sferă a peisajului, obiectele par dependente și captive inchizitorial în crepuscul, cerul cantitativ plin, dedublat în reflexia impură, nu lasă nici o șansă neantului să fie întrezărit. Oricărui departe i se refuză oglindirea, vidul nu are aderență aici. Poate tocmai această fugă de vid frânează experiența fulgurantă și abruptă a acuarelei.
Fascinația quasi-cubistă a exprimării se regăsește inclusiv în acuarelă. Aceasta face ca artistul să fie un acuarelist impur sau imperfect, condiționat, firește, de „vederea” interioară antrenată să exprime conturul categorial, plin, substanțial, etanș și sugestiv. Vagul, disoluția și fragilitatea acuarelei sunt pentru MTR o provocare, un pas în gol pe care îl va face desigur atunci cînd va părăsi oricare certitudine și stabilitate, când experiența aceasta va fi, per se, una destinală. Pentru un pictor-filosof, saltul acesta de la romanesc (!) la poetic are atributele temerare ale lui Icar, ca și cum ar trebui să se încreadă în pasul pe rarefierea nourului în defavoare certitudinii stîncii sau… a cetății.
Acuarela nu este un accident biografic în cazul lui MTR și nici o evaziune, ci, dimpotrivă, este o nevoie tare de a ieși din cercul formal al conceptului. La anii de maturitate creativă, artistul caută să exprime revelații mai vechi, presentimente pentru care forma de pănă acum nu mai este suficientă, dar care au dobîndit o adîncă autoritate asupra nevoii de exprimare a unei libertăți anume. Poate gîndul artistului caută mereu câte un travesti formal și de aceea este bogat, consecvent, fidel artei sale și inovativ în rețetarul formei și al… tradiției.
Nici o critică, oricît de avizată și de exersată ar fi, nu poate spune cu certitudine care anume este ceasul împlinirii totale a unui destin în Artă, cînd acesta și-a atins zenitul său de deschidere, nodul peste care nu se poate trece. Cred că MIRCEA TITUS ROMANESCU ne poate surprinde prin extensiile imaginative ale creativității sale, prin perseverența cu care vrea să iasă din finitul execuției formale, prin vanități apostatice care întregesc o viață și un destin artistic.
Luceat lux vestra, Magister !
Anica LUNCANU
PS la închiderea ediției, în notă critică à la manières du „C.M.I.”: Eveniment Expozițional Internațional fără oficiali, fără stropi de șampanie, pișcoate și „praznic”, fără PIT, fără vreun rus… Și fără teleOBIECTIVul (de la Praktica B200). Poate pe 16 august se va spăla obrazul gazdelor… „N-apuci !...” (Dan Cotruț)
