Cartea de poezii tremura ca înfrigurată pe marginea raftului. Avea coperți ușor șifonate și pagini îngălbenite.
— Nu știu ce va fi de noi… spuse ea. Atâția oameni m-au citit, mi-au murmurat cuvintele. Uneori am simțit că trăiesc prin ei. Și acum… nimic. Nimeni nu va mai deschide paginile mele.
Albumul de fotografie, grăsan ca boierii stătuți și greu de propria-și importanță, lucios ca un bocanc lustruit, a scos un oftat lung.
— Și eu am văzut atâtea fete, râsete și lacrimi. Locuri care nu mai există, oameni care nu mai sunt. Dacă nimeni nu mă ia, voi rămâne uitat aici, un tablou fără privitor. Îmi amintesc de un bătrân care s-a oprit ore întregi la o pagină cu o stradă pustie. Povestea lui s-a lipit de mine, dar acum cine va mai vedea asta?
Romanul,ros în toată ființa ca unghiile copiilor la teze, și-a întins ușor paginile, aproape mândru.
— Eu am trăit în nopți târzii, printre oameni care râdeau sau plângeau citindu-mă. Am simțit frica, bucuria și speranța lor. Dar dacă ușa se închide pentru totdeauna… oare mai contează?
Cartea de poezii a oftat din nou și a lăsat câteva pagini să se aplece.
— Poate că nu contează unde ajungem. Dacă cineva ne-a deschis măcar o dată, am simțit că am trăit.
Albumul de fotografie s-a înfoiat ușor, ca și cum ar încerca să respire după eliberarea de niște pierdute amintiri.
— Și eu am redat viața unor imagini.Cu ochii mei parcă am văzut ce caută fotograful în iluziile luminii. Mi-aduc aminte de o fată care a zâmbit căci își regăsise o prietenă printre imaginile mele.Surâsul ei m-a făcut să simt că totul a avut sens.
Romanul a închis paginile cu un zgomot ușor.
— Nu contează dacă nu vom fi vândute. Poveștile trăiesc în oamenii care ne-au citit. Îmi amintesc de o tânără îndrăgostită fără leac, a stat trează până dimineața citindu-mă. A plâns. A râs. A simțit că poate începe să trăiască din nou.
Pe-afară, cineva a izbit un capac de tablă. Pașii rarilor trecători întârziați păstrau cadența schimbării din veac. Nimeni nu observa și nu putea auzi șoaptele dintre pagini. Și totuși, pe rafturile anoste și pline, cărțile știau că nu erau singure.
Cartea de poezii și-a adus aminte de o zi de vară, când cineva a citit-o sub un copac și a plâns de emoție. Albumul de fotografie și-a amintit de străzile pustii pe care, un fotograf pasionat aștepta lumina romantică a apusului, atât de prielnică unortonuridelicate.Romanulși-a răsfoit paginile cu nostalgie, amintindu-și de tinerii care l-au citit pe nerăsuflate până la ziuă. Părea obosit și repetitiv.
— Cred că asta e tot ce-am putea face… spuse cartea de poezii. Să fim citite, trăite, iubite.
— Și chiar dacă nu… măcar am simțit lumea și strălucirea ei pentru câteva clipe, adăugă albumul de fotografii.
— Așa e… spuse romanul. Fiecare poveste, cuprinsă între paginile noastre, trăiește, chiar dacă lumea noastră dispare.
Lumina amurgului s-a stins încet. Romanula rămas deschis la pagina 132. Poeziile tremurau. Fotografiile din album zâmbeau în tăcere, cumva aveau un presentiment că lumea lor, lumea în imagini nu va dispărea, dar despre asta… știau să tacă, din respect.
Anticariatul s-a golit.Nu dispariția lui contează ci absența parfumului… acela…Pentru fiecare filă deschisă, citită,oarecine a simțit, a visat, a trăit. Și poate, într-o zi, și alții aidoma nouă vor trece pragul acestei taine, vor ridica o carte de pe un raft și vor simți aceleași emoții. Dar până atunci… liniștea și praful rămân martorii celor 3CĂRȚI.
Eugen-Octavian COSTEA
