Un alt nebun frumos! L-am cunoscut întâmplător, nu ştiam nimic despre om, dar l-am auzit rostind în expresie: „Să ne păstrăm arta cu toate armele noastre!“ Mă întreb câteodată de ce îmi sunt daţi aceşti oameni, ca să îi cunosc, să fiu onorată de asemenea prezenţe. Mă duce întâmplarea cum m-ar duce un Convoi, spre ei, anume spre ei. Şi iacă-tă, alături de mine stătea Dumitru-Bogdan Enache, undeva sub o răchită dintre acelea care plâng.
Citez: „când trenul se auzea tâg-tâg, tâg-tâg, tâg-tâg, ştiam sigur că vine ploaia!“ Hopa, o nuanţă nouă, altul născut sub poala ploilor…
La prima privire am fost surprinsă, nu seamănă cu nimic, nu e blând, nu are stare, nu are calm. Îi ştiam din vedere chipul, cu plete, un bărbat cu miez, părea, acum era tuns foarte scurt, îl ştiam deci de pe net, blestematul acesta de internet căruia nu-i scapă nimic, dar care ne minte într-un fel copleşitor.
Şi iarăşi prieteni, oameni aparte, cu toţi cuprinşi de foame reală, foamea de mâncare consistentă şi bună, şi, sub privirile mele năuce, am văzut cum se strâng la un loc, subt o umbrelă, aproape în aceeaşi formaţie: Bogdan de mai sus, Pit, Petrică D., C.M., şi alţii, altele, unul mai mult ca celălalt, unul mai „rău sărit de pe fix“ ca celălalt, într-o atmosferă care s-ar putea numi dulcea concurenţă a artiştilor vii, de fapt, o altă definiţie a dragostei dintre oamenii care se aseamănă.
Nu am habar de ce în acea seară am remarcat şi am dorit să privesc spre exotic. Bogdan Enache nu semăna cu niciun om pe care eu să îl fi cunoscut vreodată. Stătea taman în faţa mea şi îl aveam sub privire pe bărbatul căruia cu câteva nopţi înainte i-am admirat tablourile pe ecranul calculatorului. Şi ştiam că într-adinţ căutam ceva anume pentru că auzisem poveşti şi istorii despre devenirea sau revenirea lui la matca creativă. Şi ştiu ce mi-au văzut ochii: nebunie şi îndrăzneală, a formei şi a culorii.
Ca de obicei, ascult, percep vocea, gestica tăioasă a unui om care este de prim rang, un om chinuit de regulile artei şi de ordinea interioară a propriului talent. Evident, nu mă lasă curiozitatea să nu ispitesc. Şi am aflat: a studiat design-ul, a făcut grafică la început pentru cărţi destinate plozilor la editura altui artist din Piatra-Neamţ, dl. Petrică D. şi apoi pentru întreaga Lume. S-a aruncat în arta digitală, a tot experimentat înafara chemării sale, în afişe, logo-uri, Ani, coperţi, viziune.
Nu puteam să nu mă întreb în mintea mea slabă despre cât curaj poate exista într-un om. Sentimentul care părea să îi ardă în ochi era o dragoste mare pentru pictură, plină de mândrie şi de griji. Şi atunci l-am iubit din toată inima, mai ales că i-am văzut generozitatea artistică, nu ţine pentru el niciun secret al uleiului sau al acrilicului, al auriului, nimic, dă totul din el…
Este ceva sacru în cei care cred şi se îndoiesc mereu de ei înşişi, este măreţie să aluneci şi să te ridici în fiecare ceas al vieţii tale, să fii prins în clenciul unei vieţi de artist şi creator. Îl aud: „Voi muri pentru pânză, voi muri pentru ea!“. Îndiferent de motiv, îl voi preţui pe acest Bogdan. Regret că imaginealui reală nu se aseamănă cu aceea desenată în cărbune. Ştiu sigur că nebunia lui originală vă rămâne şi în urma cenuşii noastre.
Şi îmi place să cred că nu mă înşel!
Dialogul despre artă din acea seară în care tainele creaţiei artistice erau sau păreau dezgolite, a fost atât de intens încât mă dureau muşchii spatelui. L-am urmărit pe Bogdan cu întreaga mea forţă de concentrare, doream din suflet să îi cunosc Istoria, Viaţa, Durerea, Iubirile, Pierderile, Nădejdea.
Am continuat să-l ispitesc şi am aflat câte ceva: fusese invitat special în cele două tabere de pictură „colecţia de azi – PORTRET“ organizate de Fundaţia „C.M.IMAGO“ la Potoci-Bicaz şi Vânători-Neamţ. Acolo a aflat despre el însuşi că are suflet de artist.
Şi şi-a urmărit Sufletul. Asta a fost, apoi mi-a spus în expresie: „iată-mă acum, mult mai sărac, dar şi mult mai bogat. Uită-te la mine, sunt trist astăzi pentru că nu pot picta…“ Sub unghii am văzut urme de culoare, unghii muşcate, era albastru acolo, erau culori impegnate definitiv…
Artiştii nu au viaţă uşoară, dar nici eu!
Nu se ştie cum vom fi: poate piatra cuvântului va săpa în conştiinţă, poate nu, poate linia clară şi nebună a lui Bogdan va rămâne peste Veac, poate nu… Cine poate măsura Timpul?
Ştiu sigur că Frumosul nu va dispărea pentru că Îl pictează Dumitru-Bogdan Enache. Şi astfel, s-a stins lumina blândă a unei seri de mai în Piatra Neamţ, cu vorbe pasionale, cu poveşti despre culoare, Hârtie, dospeala unor vise care cer Inima din oameni, Viaţa lor, Trecerea.
În toată această vreme, vişinii lui C.M. risipeau petale albe…
Stimate domnule Dumitru-Bogdan Enache, te rog să-mi faci onoarea prieteniei dumitale şi pe mai departe.
Nu îmi voi permite să îţi spun „tu“, deşi mi-ai impus!
Qui potui, perfeci!
Cu prietenie,
Anica LUNCANU