Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (ÎCCJ) i-a condamnat definitiv la închisoare pe mai mulţi indivizi care au folosit carduri „clonate“ pentru a face cumpărături de mii de euro, achiziţionând telefoane mobile de ultimă generaţie de la magazine din municipiul Piatra-Neamţ şi din judeţele învecinate. Inculpaţi în cauza instrumentată de DIICOT au fost următorii: Celino Stoian, Ionuţ Răileanu, Petru Romeo Burghel, Gabriel Vătămănescu, Andrei Răileanu, Lucian Ionuţ Chindruş, Vasilică Ionescu, Cristian Grigoraş, Alina Ionescu şi Ionuţ Alexandru Mihalache.
Faptele s-au petrecut în 2007, dar ÎCCJ a dat publicităţii la sfârşitul anului trecut o serie de interceptări în care se arată cum s-au îmbogăţit respectivii, cumpărând produse scumpe cu carduri clonate.
Potrivit sentinţei, ei „au stabilit să colaboreze infracţional la fraudarea cărţilor de credit iar veniturile obţinute să le împartă“, iar unul din aceştia „a luat hotărârea de a se deplasa la diverse magazine unde să efectueze achiziţii de bunuri ce puteau fi vândute pe piaţa neagră“, după care împreună cu un amic „au efectuat cu cardurile falsificate operaţiuni de achiziţionare bunuri (în special telefoane mobile), la magazine din municipiile Piatra-Neamţ, Iaşi, Focşani şi Bacău“.
Citiţi câteva interceptări ale discuţiilor dintre cei condamnaţi, în care se detaliează modalitatea de cumpărare a telefoanelor sau televizoarelor din magazine pietrene şi cea de vânzare ulterioră a bunurilor.
„Suntem pe turta noastră“
Pe 12 noiembrie 2007, doi dintre inculpaţi au purtat următoarea discuţie:
„- Am o combinaţie cu tine.
– Adică?
– Combinaţie ca lumea, cum a fost atunci când am fost la Piatra. Suntem mai mult pe turta noastră, cum ar veni.
– Adică?
– Adică nu eşti prost. Vrei să-ţi spun prin telefon? Poţi să-ţi faci timp mâine? Să tragem o fugă? Îi treaba bună tare. Adică, mă întrebi, dacă vrei vii şi vorbim la mine.
– O să vin mai acuş, mai pe seară, pe la tine, să stăm de vorbă mai exact.
– Da, şi gândeşte-te la o soluţie, cum îţi faci timp“.
Ziua următoare, procurorii DIICOT au interceptat următorul dialog:
„- Mergem să mâncăm ceva şi după aia venim acasă şi ne apucăm de alea (carduri – nr.)?
– Exact, că acuma nu am cu cine să vorbesc cu nimeni.
– Hai, că este loc, că ăla, ţi-am zis care, o zis că are zece (date de carduri – n.r.) pregătite, numai să le facă, şi eu să sun. Ştii? Deci este loc. Şi vedem pe unde ne aciuăm. Nu? Poate mai iese ceva. Nu-i bine?
– Da, da, da“.
Pe 27 noiembrie 2007, doi dintre tineri vin la Piatra-Neamţ şi cumpără mai multe telefoane mobile scumpe, după care este interceptată altă discuţie între membri:
„- Mă c… pe ei. Bă, am luat unul din ăla, cum ţi-am dat ultima oară, un telefon din ăla. Ştii? Şi după aia am fost la… să luăm ceva mişto de 82…
– Şi nu merge, aaa?
– Nu mai… gata. Am impresia că am stricat-o noi aseară cu asta… Că am luat o sticlă de whisky şi un parfum. Ştii? Şi am făcut prea multe de astea, cred“.
Televizoare plus chiloţi
Anchetatorii au surprins, în discuţiile falsificatorilor, şi pasaje din care reieşea ce cumpărături au făcut aceştia:
„- Este o singură tranzacţie. Ştii? Cuptoarele au fost trei, chiloţii şi cu alea s-au luat în mai multe, tot la fel câte trei, câte două, geaca o fost trei…
– Nu, nu a fost nimic.
– Ciudat tare, oricum. O zis că nu are rost să vorbească aiurea, mai facem, nu am nimic acuma care…, mai aşteaptă să deschidă unele până…
– Ştii care-i chestia? Vorbeşte cu «V.» că nu am chef să se audă discuţii şi căcaturi de genul ăsta în cazul în care nu se întâmplă. Ştii? Dacă s-ar fi întâmplat aş fi zis da. Zi-i în felul următor: Când merge, merge cu noi şi gata. Da’ de ce să existe dubii, frate? Să meargă cu noi şi să vadă şi el care-i treaba.
– Să văd, poate îmi dă ceva pe mâine dimineaţă“.
La data de 4 decembrie 2007, doi dintre infractori vorbesc despre vânzarea unui LCD cumpărat tot din Piatra-Neamţ, cu carduri clonate:
„- Auzi, ia zi, ştii pe cineva care vrea un LCD?
– Cât îi? Care?
– Ăla.
– Păi atunci, în ziua în care te-am sunat, acum trebuie să-l caut pe om. Iniţial am vrut să-l ţin pentru mine, că i-am dat diferenţă lui… Ştii? Dar am nevoie de bani.
– Te cred. Dacă aud, te sun. Da?
– Da. Bine, bine“.
Pisica şi papagalul
La data de 9 ianuarie 2008 este interceptată altă discuţie telefonică între doi membri ai grupării infracţionale, în care se face referire, codat, la dispozitive de inscripţionare a cardurilor. Atunci, unul dintre interlocutori nu „a percutat“ la mesajele codate, neînţelegând de la început despre ce „pisici“ şi „papagali“ era vorba:
„- Da tinere.
– Ce faci?
– Bine, pe acasă.
– Tinere, ia vezi cum rezolvi, să mai faci rost de nişte de alea, de care am făcut noi atuncia. Ştii? O fost de alea. În seara asta îmi aduce cineva pe «Thomas The Cat» (dispozitiv de inscripţionare denumit codificat «pisica Thomas» – n.r.).
– Aaa, şi ţi-l lasă ţie?
– Da, da, da.
– Bine, na, hai să văd. Fac şi eu tot posibilul.
– Vezi că e treabă bună, îţi dai seama.
– Păi na, îmi imaginez. Eşti nebun?
– Bine.
– Păi hai atuncia că vorbim la calculator, cel mai bine. Te-am pupat“.
Câteva ore mai târziu urmează altă discuţie pe aceeaşi temă:
„- Mai am încă un papagal, dar de ăla metaforic, nepot.
– Adică?
– Eşti prost? Gândeşte-te oleacă!
– Ce papagal metaforic mai ai vărule? Cine mai este la tine?
– Omul meu negru, ce naţie de animal e ăsta?
– Pisică? Şi mai ai încă o pisică?
– Da.
– Eşti damblagit.
– Dar de aia metaforică, boule!
– Adică? Aaa, să mori tu? De la cine o ai?
– Oare? De la om, că ţi-am zis că s-ar putea să-mi dea…
– Şi o venit acasă? Şi îi de aia şmecheră?
– De aia normală, 5000… nu are carcasa pe deasupra, nu contează, merge“.
Într-o altă discuţie, interceptată pe 19 ianuarie, infractorii plănuiesc să mai dea o lovitură la Piatra-Neamţ:
„- Ce facem? Ne întâlnim?
– Stai oleacă, să vorbesc şi cu K., să văd dacă o luat şi el ceva.
– Auzi? Poţi să le scrii şi să le şi încercăm (cardurile – n.r.). Nu?
– Normal că le scriu, doar nu o să plec cu ele aşa.
– A, am crezut că le iei cu tine şi le rezolvi pe drum, la asta mă refer. Păi hai vorbeşte şi cu băieţii şi poate ne mobilizăm oleacă. Auzi?! Eu mă gândeam că poate ne mai oprim pe undeva pe drum. Nu? Că dacă tot ne ducem încolo… o Piatra, o treabă. Nu? Repede, aşa, din mers, mă refer.
– Da, să vedem, nu-i rău“.
Victime prea sărace
Una din problemele pe care le-au întâmpinat falsificatorii a fost că nu au găsit foarte multe conturi, pe care să le cloneze, cu disponibil financiar suficient. de altfel, unul din inculpaţi se şi plângea de acest lucru la telefon:
„- Treburile cum merg cu ăialalţi? S-o strâns ceva acolo?
– S-o strâns, da’ le şi vând, o găsit ei să le vândă. O găsit să le vândă la un preţ mai bun decât le-aş fi vândut eu, înţelegi? Că ideea era ca să le vând eu, înţelegi? La rus.
– Da, da.
– Şi i-am spus preţul, şi ei o zis: «Bă V., da’ faci cum vrei tu, da’ uite că noi am găsit…». De exemplu, un L. (telefon Nokia 8600 – n.r.), îl dă cu 15 milioane, ştii? Stai aşa că m-am încurcat. Stai că m-am oprit. Da. Deci o L. îl dă, o plasmă o dă tot aşa cu vreo 15, adică mai mult de jumate şi am zis: «Bine, bă băieţi, atuncea… Vindeţi voi şi îmi daţi mie banii. Ce, îi problemă?». O zis: «Da, frate». Şi acuma o fost la Bucureşti, o luat două L., o luat vreo şase din astealalte, numai că nu ţin sărăciile, îs goale, bă. Deci toată treaba asta o făcut-o cu două (carduri falsificate – n.r.). Înţelegi? Dar nu… nu ţin. Nu ţin mă, nu ţin atâta (nu au disponibil suficient – n.r.). O încercat de vreo trei ori să ia ăla, înţelegi? Nu ţin.
– Şi de ce nu-l încearcă la început?
– Păi nu are… dacă n-o găsit una care să aibă mai mult de 40 de milioane pe ea, înţelegi? Prima dată o luat un laptop şi după aia o mai ţinut un telefon mic, din ăla de şapte milioane, deci cea mai mare sumă o fost de 30 de milioane, care o luat-o o dată de pe una. Şi s-o terminat, înţelegi?
– Ai de mine“.
(Mihai SAVA)
