motto: „Din partea mea, umple–ți casa cu comori, trăiește în splendoare regală.” (Sofocle)
S-a făcut mustul, frunzele se abandonează morții și nu au vreun regret, se apropie prima ninsoare a iernii lui 2023 și nu mai știm nimic de Ghiță. Mai dă uneori semne pe facebook, dar acestea nu spun nimic despre REM-ul lui; pentru că semnele fb sunt de fapt iconi ai nimicului contemporan sau ingenioase tertipuri ale risipei de timp, otrăvite capcane absurde.
Și chiar așa, oare ce mai face Ghiță HIBOVSKI, poetul care nu se lasă înșelat de nostalgie și care scrie pentru că nu poate trăi altfel? Da, așa a răspuns el însuși la întrebarea „de ce scrii tu, Ghiță?” – și cred că acesta a fost motivul pentru care textul de recenzie al ultimei sale cărți, „Întru Totul Totului Tot”, nu a văzut lumina zilei, încă.
Cine afirmă că nu poate trăi altfel decât scriind deturnează orice sens de critică literară obiectivă și te obligă la o altfel de analitică, una existențială, imprecisă și riscantă. Riscantă, mai cu seamă când e vorba de Ghiță, care și-a transformat propria biografie în poveste burlescă și care ascunde sângele, lacrima și scrîșnetul pasiunii în batista din buzunarul de la piept.
Ce poate, deci, să însemneze această afirmație: „nu pot trăi decât scriind”? Ce oferă scrisul altceva în afară de a fi o mărturisire, o poveste, o alternativă idealizată a experiențelor livrești și a experienței de viață? Ce reprezintă în conștiința unui om actul de a scrie încît acesta să devină unul vital, ca aerul și apa, ca hrana? Răspunsul la această ipotetică întrebare este mai derutant chiar decât dilema în sine: Ghiță nu trăiește, Ghiță scrie. Așa să fie? Și dacă ar fi așa, atunci volumul acesta grăsan ar putea fi unul de memorii ale vieții scriitorului.
În această carte, „Întru Totul Totului Tot”, Ghiță se preumblă prin casa ordonată a vieții sale și în care intră de-a dreptul în salonul poetic, în odaia fără ungher pentru icoane a dramaturgiei proprii, apoi în bucătăria criticii de teatru. Să ne închipuim, deci, că îi suntem alături în acest univers imaginar în care a ales să se exprime și/sau să viețuiască solitar și solidar cu dihoniile capricioase și misterioase ale cuvintelor-jivine și ale cuvintelor-femei. Alors:
- Salonul Poetic
La intrare, o prezentare a autorului, prozaică și șugubață: „în acte/gheorghe hibovschi/între prieteni/ghiță … /fumez/beau cafeaua/îmi plac femeile și cărțile”, la ieșire… „lasă-mă să dorm”!? Fiecare poem dintre aceste margini de intrare-ieșire pare a fi un NUD de stare interioară pe care autorul îl dezbracă/exhibă și apoi îl ascunde cu pudoare. Uneori scrie ca și cum ar ordona bilețele cu litere după niște norme doar de el știute, alteori salvează rădăcina cuvântului și îl rescrie, îl repetă, îl siluiește, îl reproduce pînă la epuizare: „ce faptă fără legământ/nimicul/nimicit/de o nimică”.
Cuvintele poemelor au susur acvatic ivit dintr-o partitură armonică a vocalelor, pe care poetul o stăpînește pînă la măiestrie. Cu fonemele – „năzăreli gângănii” – are o relație foarte personală, le iubește, le mângâie ca pe niște sălbăticiuni pe care le vrea îmblânzite, cuminți, docile dar vibrante. Ghiță se îmbată melancolic și îndrăgostit de cuvinte pentru că îi place anume să fie trist. Și nu este vreodată treaz, umblă mereu amețit în POESIA aut per vocales amatum canticum.
- Odaia Dramaturgiei
În Teatru, se așează confortabil. Pentru că știe, a fost acolo printre!, pe scenă și chiar sub scenă ca sufleur, a inventat piese și un festival dedicat lui Shakespeare, Yorick*.
Teatrul ca scriitură este domeniul lui de predilecție. Undeva, în complexitatea și construcția pieselor, în atmosfera textului se ascunde un băiet sprințar care se refugia cândva din viața reală în viața imaginii frumoase, mai vie ca cea reală, și care putea închipui un castel dintr-o mansardă, o mare dintr-o baltă beteagă, un altar păgîn dintr-un trunchi de copac putred…
Nu știu de ce piesele lui mi se par a fi un spațiu în care autorul vrea să ucidă personajele, paiațele, rolurile toate, toate aceste figuri care se detestă pentru că nu pot fi altceva decât ceea ce sunt. Ar vrea să facă una cu pământul aceste vestigii ale vieților distruse, pe unele le amorțește cu alcool risipit, altele se construiesc doar prin replică și tot astfel creează atmosfera și mediul în care se mișcă niște oameni ce ar dori să zboare dar, în fiecare secundă a vieților lor, își taie penele din aripi.
„Parcul libertății” are neîndoielnic trăsătura unui text existențialist. DRAMA personajelor este că se mișcă în orizontalul lipsit de perspectivă al unor ființe fără destin, ele sunt lipsite de protecția harului, niște rătăciți prin evi, fără reazemul vreunui templu. Doar nebunul Mierlă poate să întrezărească misterul de dincolo de marginea lumii din scenă. El este cel atins prin grația smintelii de alteritatea absolută a lumii, de înger. Personajului iubit de Ghiță i se atribuie cheia lecturii și a jocului actoricesc. De fapt, Nebunul este Masca autorului, menestrelul său, vocea lui disimulată de aparente aiurări lipsite de logică și sens. Acestui profet disimulat i se strecoară în replici, intercalate inteligent, idiosincraziile filosofice ale scriitorului. În piesă, procedează ca acei pictori de biserici care își așază discret portretul printre sfinți, vrea să fie mereu acolo, în joc.
Și Dana este iubită, iubită cu ură și tocmai de aceea o ucide în ultimul act; constatarea și imanența morții aduc liniște în piesă, în univers.
Pentru Teatrul de joacă, Ghiță și-a așternut un preș după un paravan de odaie și acolo imaginează cu bucurie o lume fantastică și fantezistă. De la cuvinte care nu există („KolKilKorimiatimelastiKolkilKorimo” – o formulă de dresaj pentru purice), la personaje fantastice vorbitoare sau care nu aparțin poveștii consacrate, ca telefonista, autorul se abandonează inventivității pure, unui demers ludic și precis în același timp pentru că piesele au, în fapt, tempo-ul și cadența euforică bine precizate în compoziție.
Aici, în Teatru, intervenția critică poate fi cel mult o intervenție favorabilă de dragul scriiturii, dar vinovată și ea, pentru că alături de autorul acesteia, de bună seamă că trebuie să mai viseze cineva, regizorul, pentru a putea rosti cu adevărat un lucru vrednic despre o piesă. Să ne fie iertat, pe noi ne interesau încăperile…
- Bucătăria Criticii de Teatru
Pentru că este cucerit de atemporal și ar vrea să îmbrățișeze totul, criticul, de această dată, se va abandona unor similitudini sau remanieri ale interpretării teatrului prin prisme halucinante ca fizica particulelor elementare, de exemplu. Deschide nișe eseistice, reperează și recuperează fundamentul tragediei antice grecești, construiește pe aceste temelii universale, brodează dibaci și argumentat, conferă măștii atributul și importanța categoriei, unde categorie are sens aristotelic.
Deține o tehnică de pazmanterie prin care aranjează detaliul, nuanța, vede configurația întregului și dă simetria unei idei cu finețe studiată. Și totul gravitează în preajma Teatrului. Ghiță scrie cu simț de răspundere și acest simț nu se poate forma pe vid. Răspunzi pentru lucrul ieşit din condeiul tău cum răspunzi pentru orice ispravă în care ţi-ai angajat aptitudinile, experienţa şi onoarea. Numai un bun creator și ostenitor în Teatru, dublat de un fidel și pregătit spectator, îşi poate asuma răspunderea conținutului eseistic pe care îl publică. De aceea, eseul lui de critică teatrală are o notabilă autoritate.
Părăsim în liniște casa lui Ghiță HIBOVSKI pe ușa din față și aranjăm cartea albastră pe raftul cuvenit. O vreme, prin minte ne umblă în cadență silabe și niște foneme fac vocalize. Va fi fiind și el pe undeva în hățișul acestui oraș, în această toamnă care-și cerne frunza și împrăștie lebedele pe lac.
Ne vom vedea, fără îndoială, căci mi se pare că ne-am întîlnit în cîteva vise literare.
Anica LUNCANU
* Prima ediție a primului Festival Național de Teatru Yorick s-a înfăptuit la Piatra Neamț, în 1991. Gîndit în spirit competițional, a pus în mișcare creativitatea a însemnate trupe de amatori și profesioniști. Ideea generoasă a cultivării spiritului shakespearian a rămas în cronologia evenimentelor memorabile.