Acasă Cultura şi… Iubirea a prins rădăcini: Parasca Agape

şi… Iubirea a prins rădăcini: Parasca Agape

517
0
DISTRIBUIȚI

Am cunoscut-o în propria casă unde am fost invitaţi de soţul preocupat şi discret bineînţeles tot pictor, Mihai Agape. O casă de oameni frumoşi, care par simpli în alcătuire, cinstiţi în privire, o casă „muzeu“, firesc. Pe undeva pe-aproape au o grădiniţă cu flori şi legume. Percepi de la prima privire aruncată în jur o relaţie blândă şi veche a doi soţi pe care Timpul şi Viaţa i-a învăţat să stea alături, fiecare cu incomodităţile şi firea lui.

Nu putem vorbi laolaltă pentru că nu ştiu încotro      să-mi arunc privirea. Acelaşi nedezminţit şi incomod artist fotograf C.M. caută să încropescă un panou alb din pânze neîncepute şi care să reflecte lumina pe chipul celor doi soţi. Iar se îngroaşă gluma, procedura durează, începe să urnească lucrurile oamenilor prin casă, aşa e rău, aşa nu e bine… Mă strecor nevoită, aşadar, cu  d-na Parasca în pa-radisul intim al bucătăriei.

Vorbim, de fapt o las să îmi redea frânturi alese anume din lungul drum al vieţii sale. Pare a avea trăsături conturate de o anume tristeţe, de renunţare sau abdicare interioară. După câteva minute, îmi recunosc mie însămi că nu este aşa. Boala şi durerea fizică sunt copleşitoare, dar ochii, ochii aceia mărunţi şi negri mă privesc într-un mod care îmi tulbură agerimea minţii. Nu eu caut, ea mă cercetează adânc pe mine. Nu mă stânjeneşte asta, defel, o las să citească ce se poate întrezări…

Aud: „plictisul e boală. Vreau să las o urmă, ceva din fiecare zi a vieţii mele, chiar şi acum, pe ultima sută de metri…“ Pictează doar cu materiale complice cu apa: guaşă, tempera, acri-lic, dar nu a pătruns acuarela. Pricep că adoră conturul cert, forma închisă, taina expresiei. Îmi cad ochii pe câteva lucrări noi, neînrămate şi văd că bucuria de a picta îi însufleţeşte fiecare zi. Liniile naive ale desenului păstrează un anume dinamism, par o joacă a improvizaţei simbo-lice, cu delicate contururi de frunze perlate. Efectul este static şi tulburător: o înţepenire stază a unui sentiment adânc, definitiv. Din toate lucrările se devoalează iubirea cu rădăcini adânci, rostuită în substanţa şi inima culorilor.

Şi atunci percep clar fluidul şi adâncimea privirii ei întunecate. Este acolo multă iubire bine păstrată în tainice încăperi ale sufletului… Văd omul, femeia profundă care tace, ascultă, simte şi ştie cu inima. E Cineva mare acolo, sub privire. Pentru câteva clipe am trăit două dileme: nu puteam înţelege cum doi artişti care convie-ţuiesc de patruzeci de ani nu au împrumutat nimic unul din stilul celuilalt şi nu mai puteam percepe dacă eu iubesc mai mult Arta în sine sau oamenii ei, focul lor, alcătuirea interioară, energiile care le poartă penelul, unicitatea exprimării. Am reluat atentă itinerariul printre tablouri: unul adună Taine şi le captează, celălalt le eliberează bezmetic în chip de himere oarbe.

Nu pot sau nu ştiu scrie despre „ce spune“ pictura Parascăi Agape, nu pot păşi peste discursul intrinsec al formelor sale este-tice. Nu aş adăuga nimic, poate doar nişte inutile epitete, acelei impresii calde pe care mi-o inspiră. Mi se năzare că este magie curată în piesele ei pe care caut să le „citesc“, o fac şi nu mă satur, revin şi revin cu privirea asupra lor. Nu am întrebat niciodată vreun pictor despre ce anume a intenţionat să exprime… Ar fi ca şi cum aş presupune că ştie asta cu certitudine. Sigur nu ştie, poate la început să fi avut o temă sau a fost chinuit de vreun concept artistic, dar prima tuşă a penelului o girează implicit pe ultima.

Obsesiv, privesc o lucrare nouă creată pe o Hârtie anume, specială: contururi  tuşate în alb, o minune! Văd atenţia şi migala, detaliul, am pieptul încălzit, ziua aceasta începută aiurea, descurajantă, a sfârşit cu un miracol, prind puteri noi.

În acest timp urechea mea percepe clar povestea domoală a unei biografii complexe: Parasca Agape a fost profesor de desen, creator de ţinute de lux în anii 70-80, a conceput şi lucrat de mână modele şi ţinute vestimentare unicat, dar ea însăşi nu a purtat vreodată haine făcute de mâna ei, a ţinut casa („femeia este roaba casei“- spune, şi-mi amintesc de stăpânele vilelor romane care întreţineau focul sacru în onoarea manilor şi spre prosperitatea familiei), a născut o fiică şi are acum doi nepoţi, ani, ani, răbdare, iubire, grijă.

Părăsim cu greu acel muzeu-casă şi sufletul,   ochiul meu interior ia cu sine o dungă subţire, luminoasă, albă, care ţine în nodul formei sale, în contur, inima unui om şi a unei Artiste. De data aceasta, Hârtia este suportul modest pentru formele iubirii care vin, parcă, din cealaltă parte a viselor şi prind rădăcini, iar frunzele toate au lacrima de rouă la vedere. Cu blândeţe, senină se aşează înserarea…

Nulla dies sine linea.

 

Anica LUNCANU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.