Un portret al unui om între „Oameni cari au fost”, ca să fiu în spiritul lui Nicolae Iorga.
Un portret în cuvinte. Grea misiune pentru un novice în ale scrisului, ușoară însă, când dragostea și amintirile sunt puternice și sincere.
Destinul
Tânăr absolvent al „Liceului Național” din Iași, iubitor de muzică, se înscrie la Secția „Vioară” a Conservatorului, plin de entuziasm și cu dorință de a fi printre cei mai buni.
Tânăr arătos și prezentabil, vesel și glumeț, are o reținere, o timiditate, din cauza unui strabism (ochi încrucișați) congenital, dar progresele din domeniul oftalmologiei îi dau speranță.
În 1938, Profesorul Doctor Medic Petre Vancea îl operează cu succes de strabism. Noua înfățișare cu valențe estetice îmbunătățite generează în sufletul tânărului sentimente și dorințe noi. Va deveni medic oftalmolog, va face oamenii fericiți, o fericire poate mai mare decât cea oferită prin muzică.
Studiază cu dăruire și sacrificiu Medicina și devine asistent universitar al marelui Profesor Petre Vancea. Tânărul devine medic oftalmolog.
Războiul Mondial, izbucnit prin invadarea Poloniei, aduce nori negri asupra Europei și a întregii lumi. Viața merge mai departe, iar spre sfârșitul conflagrației participă, ca medic militar, la campaniile din Ungaria și Cehoslovacia, meritele fiindu-i recunoscute prin ordine și medalii.
Perioada de după război, cu lipsuri și suferințe, nu scade entuziasmul și dorința de cunoaștere și perfecționare ca medic. Studiază permanent tehnici operatorii noi, este la curent cu cele mai noi descoperiri în medicină și, mai ales, în oftalmologie.
Spre anul 1950, la Piatra Neamț se solicită medici specialiști la Spitalul condus de către medicul chirurg Gheorghe Iacomi. Câștigă concursul ca medic specialist oftalmolog și începe organizarea Secției de Oftalmologie din Spital. Sosesc noi medici (Costache Andone, Stănescu, Negruzzi, Palade, Mudreac, frații Țapu și Țapov, ș.a.) și se înființează secții noi. Spitalul devine, încet-încet, un adevărat Spital raional, cu aproape toate specializările.
Asigurarea utilităților, dotarea cu instrumentar și aparatură erau probleme mari într-o țară care plătea tribut greu rușilor și în care prioritățile se stabileau după criterii aleatorii. Toți medicii și personalul participau și ajutau ca să se așeze lucrurile cât mai bine. Oftalmologul a fost o perioadă și medic legist, până la înființarea Prosecturii din Piatra Neamț. A predat la Școala de Asistenți medicali și la Școala Hidrotehnică, înființată odată cu începerea lucrărilor la salba de hidrocentrale de pe râul Bistrița.
Secția de Oftalmologie se dezvoltă și medicul primar șef de secție capătă tot mai multă autoritate și notorietate, astfel încât faima devine națională. La aceasta a contribuit, pe lângă deosebita pregătire medicală, și organizarea anuală a Conferințelor de Oftalmologie USSM (Uniunea Societăților de Științe Medicale) la Piatra Neamț, la care medici oftalmologi din toată țara prezentau rezultatele muncii lor de cercetare.
La 64 de ani, deși avea dispensă de la Ministerul Sănătății ca să profeseze până la 67 de ani, este obligat să iasă la pensie de către fosta președintă a Consiliului Județean, Maria Gheorghe. Această lipsă de respect și considerație îl afectează serios pe medic, generând declanșarea unui diabet, care va conduce la dispariția sa, în 1998.
Nu se lasă cu una, cu două, și continuă să consulte pacienți la Spitalul din Bicaz și la Dispensarul din Săvinești, atât cât i-a permis sănătatea.
Fapta
Programul la Spital și consultațiile la Policlinică ocupau cea mai mare parte a timpului zilnic. Dimineața, până la prânz, rapoartele și vizita la pacienți, cu dispozițiile pentru medicația zilnică. Două zile pe săptămână erau ocupate și cu operațiile programate. Prânzul acasă și, după o scurtă odihnă, consultațiile la Policlinică și contravizita la Spital. După contravizită, studiu și documentare din revistele de specialitate, cărți, tratate și lucrări. Am adunat, după dispariția sa, saci întregi de fișe și conspecte, desene și explicații, pentru tehnici inovatoare de operații, pentru scheme de tratamente, medicamente noi, dar și texte de „brigadă artistică”, versuri și partituri muzicale, anecdote, cunoscut fiind spiritul său ludic…
Manifestarea artistică gen „brigadă satirică” era o cerință imperativă în acele vremuri, sub auspiciile și cenzura Sindicatului. Voluntariatul l-a condus la organizarea brigăzii artistice a Sindicatului din Sănătate, alăturându-și oameni talentați dintre medici, asistenți, personal, dar și muzicieni talentați, doctorii Negruzzi, Virgil Răzeșu, Octavian Huianu, instrumentiștii Vasea Negru, frații Ciobanu, Dan Boite, ș.a., formație care a câștigat numeroase premii regionale și naționale.
Iubitor de artă, în special de muzică și teatru, prieten al artiștilor, a sprijinit material (personal), moral și faptic organizarea de concerte de muzică clasică, alături și de alți pietreni iubitori ai muzicii.
A convins Filarmonica din Bacău să susțină concerte-lecții de muzică clasică la Casa de Cultură din Piatra Neamț.
A susținut concertele „Liceului de Artă” din Piatra Neamț, director, profesor Mihăiță Albu. Tipărea, pe propria cheltuială, afișele de concert, la tipografia condusă de către Ion Rotaru.
A susținut organizarea și desfășurarea „Vacanțelor Muzicale” la Piatra Neamț.
Odată cu înființarea „Teatrului Tineretului”, premierele spectacolelor ocupau serile, altfel dedicate studiului și cercetării medicale, fără însă a le împiedica sau a renunța la ele. De obicei, după premiere, invita artiștii la restaurantul „Garofița” și, mai apoi, la resturantul „Ceahlăul”. Petrecerile erau boeme, cu muzică, discuții culturale, glume, râsete, întâmplări hazlii, bucurie.
Întotdeauna, pacientul, OMUL, a fost pe primul plan.
Omul
A fost întotdeauna un om bun, empatic.
Din copilăria mea, sunt amintirile care mă mișcă cel mai mult…
„Venea”, de Duminica Mare, iarmarocul la Piatra Neamț, la Obor. Iujuri, tir cu premii, femeia cu cap de pasăre, roata norocului, circ, animale exotice, oglinzi anamorfice, iluzionism, dar și gogoși cu marmeladă și zahăr pudră, vată de zahăr, turtă dulce, bomboane, sugiucuri colorate, castane coapte, mere murate… Închiria trăsuri (nu apăruseră taxiuri în Piatra Neamț la acea vreme…) în care urca toți copiii de pe strada noastră și ne ducea la bâlci. Acolo, orice poftă a oricăruia dintre noi era satisfăcută.
Îi dădea instrucțiuni imperative mamei: „Să nu cumva să primești ceva de la cineva care vrea să aducă pentru mine!” Bineînțeles, mama se conforma, dar când mai aducea cineva un hârzob de păstrăv afumat sau niște brânză bună de oaie, făcea excepție și mă ruga să nu-i spun tatei. Alte dăți, când era și el acasă, mai veneau foști pacienți, de obicei oameni cu bun-simț și cu mijloace de trai reduse, care voiau să-și arate recunoștința prin diverse atenții. Tata îi trata cu condescendență, refuzându-i delicat și multora le mai dădea el bani de drum pentru acasă.
Dacă vecinii se certau (certuri cu motive, de obicei, puerile) intervenea cu răbdare și înțelepciune și nu se lăsa până ce ostilitățile încetau.
Acasă, la sfârșit de săptămână, veneau musafiri, în general rude și prieteni, iar după masă se făceau serate muzicale. Mama și doctorul Răzeșu la pian și voce; voci: tata, bariton, avocatul Nelu Stoianovici, bariton, bunicul, bas, cu toții creau o atmosferă de spectacol, bună dispoziție și eleganță. În toiul veseliei un telefon: „Dom´doctor, o urgență!” Părăsea petrecerea și revenea, după rezolvarea problemelor, cu aceeași veselie și bunătate.
La Spital erau două ambulanțe: un Ford vechi, pe care-l conducea șoferul Pintilie, și un Molotov. Tocmai se lansase primul spărgător de gheață atomic „V. I. Lenin”. Toate ziarele ridicau în slavă marea realizare a puterii sovietice. Oftalmologul șugubăț aranjează cu doctorul Andone (care era pe atunci responsabil cu dotarea Spitalului) un „telefon” ca din partea Ministerului Sănătății, exact când la administrativ era prezent șoferul ambulanței Ford, Pintilie. „ ─ Alo, vă rog ! Spitalul Piatra Neamț ! Poftim ? Vreți să ne trimiteți o „salvare” atomică ? Da´ce să facem noi cu ea ? Nu avem șoferi pregătiți pentru așa ceva !” Când Pintilie a auzit, mai că a căzut în genunchi și repeta tot timpul: „dom´doctor, eu, eu, învăț și motoarele atomice, vă rooog!”. S-a amuzat toată lumea și gluma a traversat mulți ani la rând.
La „Teatrul Tineretului”, vine repartizat actorul Alexandru Lulescu și i se repartizează o locuință la mansarda unei case vechi de pe strada Dimitrie Ernici (în spatele actualei Primării). Tata mă ia cu el ca să mi-l prezinte. Urcăm pe niște scări exterioare șubrede, din lemn, deschidem ușa direct de afară și înăuntru, actorul Alexandru Lulescu, care se distra trăgând la țintă cu un pistol cu ventuze. În tavan, un bec atârnând direct din fir, aruncând o lumină chioară, sub el o masă pătrată stând în 3 picioare. Pe masă, o hârtie de ambalaj desfăcută, cu urme de muștar și coji de parizer, fărâmituri și un rest de franzelă. Într-un colț un pat de campanie, metalic cu o brumă de cearșaf și două pături morfolite. În celălalt colț, un dulap pe post de șifonier. „ ─Asta e mâncarea ta pe ziua de azi ? – Da, doctore… – Noi ieșim afară, te îmbraci și mergi cu noi !” Tata ne-a dus la restaurantul „Garofița”. A mâncat Alexandru Lulescu friptură de purcel cu cartofi prăjiți și murături; și am mâncat și eu, că mi-era poftă. Tata a cerut un sifon și sirop și ne-a privit în timp ce mâncam. A fost o seară de neuitat pentru că am putut să o petrec cu tatăl meu și cu Sandu Lulescu.
„Dodo”, Radu Voicescu, alt actor al Teatrului Tineretului, era prieten cu tata și frecventa, uneori prea des, restaurantul „Garofița”. Într-o seară, la restaurant se încinge o bătaie spectaculoasă între Dodo Voicescu și Ștefan Tăpălagă, cu răsturnări de mese, scaune, sticle sparte, că toată lumea a ieșit afară și a fost chemată și miliția. A sosit plutonierul de miliție (pe atunci) Dan Liviu Popovici cu o motocicletă cu ataș, sovietică, cu însemnele miliției. Înăuntru, liniște. Când intrăm, Ștefan Tăpălagă și cu Dodo Voicescu, fără nicio vânătaie, stăteau împreună la o masă, zâmbeau și beau o carafă cu vin. Ce se întâmplase ? Cei doi actori fuseseră colegi și, ca să atragă atenția, au regizat și jucat „bătaia”. Dodo și Ștefan făcuseră cursuri de judo și, să nu uităm Ștefan Tăpălagă fusese și campion de scrimă. Mesele și scaunele s-au pus la loc, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat, sticla spartă a fost măturată, „daunele” au fost achitate (de către tata, bineînțeles), toată lumea s-a întors în sala de resturant și „organul” nu a putut întocmi niciun proces-verbal, dar „nea Liviu”, cum l-am cunoscut eu, a rămas să petreacă cu actorii. Cheful s-a spart spre zori și „nea Liviu” a plecat cu motocicleta cu ataș pe scurtătură, adică… a coborât pe treptele scărilor de la teatru, realizând unicul număr de cascadorie din Piatra Neamț.
Pe Dodo Voicescu, tata l-a ajutat până în ultima clipă (era alcoolic și avea ciroză), oferindu-i un pat în Secția de Oftalmologie, aducând medici de specialitate și asigurându-i medicația și hrana. Păcat de el, era un actor foarte bun, care promitea, dar a fost un om sensibil care nu a putut trece de unele necazuri.
Medicul a fost prieten și cu alți actori și actrițe, iar cu regizorul Eduard Covali a avut prietenie de durată.
A fost, a gândit și a simțit pozitiv toată viața, ajutându-i pe ceilalți să găsească în el un exemplu de bunătate, dăruire și determinare.
Ca să rămân în spiritul scrierii lui Nicolae Iorga „O viață de om – așa cum a fost”.
Am încercat să redau, cât și cum m-am priceput, aura din jurul celui care a fost pentru mine „cel mai iubit dintre pământeni”, Medic Primar Doctor Oftalmolog Marius Virgiliu MICȘA (1920 – Răcoasa, Vrancea – 1998 – Piatra Neamț)
Arh-Urb. Eugen Alexandru MICȘA
