Cui îi este dat să cânte, îi este dat totodată să se aşeze la picioarele lumii şi să devină, astfel, mai înalt decât ea. Pe Alexandra GRIGORAŞ am cunoscut-o prin mijlocirea discretă şi binevoitoare a Doamnei Elena Botez – o personalitate devenită ea însăşi istorie vie a artei muzicale mondiale. M-am bucurat ca o haimana a cuvântului prinsă în plasa unui noroc subit prin prezenţa laolaltă a acestor personalităţi. În aceeaşi încăpere plină de tablouri, mobiler şi porţelanuri de colecţie, eram un punct mic de mijloc între un trecut luminos şi un viitor sub bune auspicii. Alături de noi C.M. s-ar fi cocoţat chiar pe comoda de epocă a doamnei Botez pentru a îmbrăţişa unghiul luminii potrivite unei fotografii memorabile. Nici bătut, nici alungat nu renunţă la acele puneri în scenă pănă când nu este el mulţumit de imagine şi cadru.
Mărturisesc sincer că aveam emoţii. Pentru că am muzicieni în familie, mi-am asumat oarecum istoria teoretică a muzicii, dar partiturile au pentru mine acelaşi mister ca însemnele limbii sanscrite, nu le pot lectura. Am înţeles de la prima privire că am de a face cu fiinţe mo-deste, deci oameni mari de o fineţe comportamentală specifică celor aleşi.
Pentru mine muzica este una din nălucirile spiritului uman care m-a ţinut în viaţă pe vremea naufragiilor personale şi ale catastrofelor inimii mele betege. Aşadar, nu s-a pus pro-blema unui interviu cu Alexandra, de altfel nici nu-mi place să formulez „ab initio“ seturi de întrebări tema-tice, mai ales că o punte de simpatie reciprocă s-a creat de la prima privire. Iar când am ascultat câteva arii din repertoriul său de pe scenele mari ale lumii, am simţit cert, cum simţi ploaia pe creştet, că în câţiva ani această tânără soprană din Piatra Neamţ va fi o stea de neegalat pentru întreaga lume muzicală. Pentru a evada din dialogul încrucişat dintre C.M., Doamna Botez, mama Alexandrei şi acela dintre noi două, i-am propus o plimbare în aer liber şi ne-am luat de mână: o mână micuţă cu degete fine, dar cu o strânsoare puternică, decisă. Am stat faţă în faţă pe două bănci şi ne-am pus pe poveşti, eu – ca o consumatoare pasionată de simfonie şi operă, ea – o artistă deja consacrată la finalul studiilor muzicale, posesoare a unei voci care se distinge pe scenă de altele cum se distinge trilul mierlei de acela al altor păsări cântătoare, în zori. Cerul stătea să curgă peste noi, dar nu s-a întâmplat asta.
Dialogul firesc curgea linear. I-am privit ochii de un albastru curat cu uşoară tentă liliachie, mimica senină şi simplă, gestul temperat a mâinilor fine, simplitate întregii sale fiinţe, dar am perceput şi o notă de triumf în privire: îşi cunoaşte valoarea şi potenţialul, îmi spun în gând şi nu mă pot abţine să nu-i împărtăşesc o îngrijorare căpătată în scurta istorie a vieţii mele: „ai totul, draga mea, mă rog pentru tine ca nu cumva vreun ceas nenorocit, vreo iubire smintită şi imposibilă să-ţi frângă destinul…“ Şi gândul merge nerostit mai departe, îmi spun că va transmite de pe scenă atâte tragice sentimente, furie, patimi, pasiune, ură, gelozie, moarte, candidă naivitate sublimate în sunete şi miraj, încât ar fi natural aproape ca valurile negre să îi ocolească malurile vieţii proprii. Zâmbeşte candid ca şi cum aş fi rostit o inepţie uşor de iertat. „Nu mi-este frică de asta. Iubesc muzica atât de tare încât mă va lecui de toate…“
Aprind o ţigară şi ascult cum îmi spune despre proiectele mari care i-au adus succes, crede că are mult noroc pentru că a cunoscut oameni care i-au simţit şi preţuit vocea, începând cu doamna Elena Botez de la care a învăţat să simtă muzica şi povestea libretului operei, mărturiseşte că se pregăteşte pentru Boema lui Puccini care va fi reprezentată la Trieste, dar şi în România, la Cluj, descrie simplu modul în care îşi pregăteşte perso-najul. O întreb cât timp acordă studiului şi îmi răspunde că intră prima în sală şi pleacă ultima deşi nu forţează prea tare vocea la repetiţii. Întâi se familiarizează cu partitura orchestrei, caută inima poveştii ce se va derula pe scenă, intră empatic în istoria şi trăirea personajului său. Apoi, odată făcută încălzirea, sunetul vine de la sine, emoţia este cuplată deplin la corzile vocale. „Exerciţiile“ prin care asumă un rol presupun, pentru ea, patru paşi de asumat: partitura orchestrală, sentimentul personajului, tehnica vocală, aria şi interpretarea finală. Din punctul său de vedere, a cânta tehnic-desăvârşit nu înseamnă muzică. Arta ei încalcă regulile strict-profesioniste, e altceva, are un însemn special dăruit anume ei de către muzele muntelui Parnas.
Interpretarea vine din inimă iar corzile vocale se aliniază firesc cu aceasta. Intră în joc ca şi cum ar călca desculţă prin iarbă, de altfel, îi place să locuiască în pădure şi nu în inima oraşelor mari, chiar a trăit împreună cu alţi muzicieni şansa de a fi fost cazată la Castelul de vânătoare al familiei de Medici, doar că opulenţa, spaţiile largi şi înălţimea încăperilor nu garantau o căldură optimă pentru vocea ei, cel puţin. Dar a fost fericită acolo. Departe de oraş, o încânta în mod deosebit drumul prin pădure, singură, până la locaţie. Evada din zgomotul turistic al Florenţei, citadela în care şi-a desăvârşit studiile.
Îmi povesteşte că opera i-a plăcut de mică pentru că în familie se asculta acest gen, apoi în adolescenţă a fost încântată de un anume tip de rock şi muzică folk. Nu a ascultat niciodată genul pop. A cochetat la Liceul „Victor Brauner“ cu percuţia şi pianul, dar a descoperit că vocea umană este sublimă ca „instrument“ şi expresivitate. Şi eu cred la fel.
Mamei sale i-ar fi plăcut să studieze matematica… Zâmbesc şi îi spun că a ales alt fel de matematică, aceea care dezvăluie în jocul octavelor umbrele mişcătoare ale viselor noastre ascunse şi adânci. Muzica petrece în altă dimensiune sufletele noastre, este mijlocire divină, ca şi poezia, adaugă ea, poate chiar mai sus decât poezia. Cine ar putea cunoaşte de-antregul puterile artei?
Nu voi scrie aici despre CV-ul ei impresionant, nu mă ocup de enumerări exemplare, ci de oameni exemplari. Ne întoarcem cuminţi în apartamentul superb al doamnei Elena Botez. Îmi mulţumeşte că m-a cunoscut şi eu mulţumesc întâmplării de a-i fi perceput aura harului şi ta-lentului prin care a fost dăruită.
Mă gândeam la Hârtie, la partitură, la cuvinte şi sunete, la culoare, la Frumuseţe, la pericolul de a se perverti acestea toate prin impostură şi lipsă de educaţie sobră, la jocurile dubioase din culisele lumii care pot anihila personalităţi, dar am dat deoparte aceste rătăciri. Cei mari să-şi urmeze steaua. Ce-i poate opri? Şi multe alte lucruri ne-am spus noi două, dar nu e loc şi spaţiu aici să pot reproduce în întregime cuvinte şi sentimente.
Îi adresez, totuşi, o întrebare ultimă care nu-mi dădea pace:
– Când te vom asculta la Piatra Neamţ, Alexandra?
– Curând, sper, pentru oraşul şi ţara mea voi cânta de câte ori voi fi chemată!
Restul serii l-am petrecut râzând de aventuri şi snoave studenţeşti, cu pateuri cu ciuperci şi dulciuri rafinate, cu lumina tânără şi bine dispusă din privirea doamnei Botez şi sub teroarea fotografului nedezminţit, care s-a oprit de această dată căci pericolul de a fi strâns de gât era iminent.
Drum bun Alexandra! De sub crengi, priveşte către tine însăţi spre cer…
Sic itur ad astram.
Anica LUNCANU