Îl văd a doua oară de foarte aproape, la Bacău, cu prilejul expoziţiei simpozionului de sculptură „Albastru”; nu foarte înalt, cu umeri pătraţi şi solizi de cioplitor în piatră şi lemn, un chip smolit încercănat, privire sobră şi discurs fără ditirambi, dar plin de miez şi esenţe. Prima oară l-am văzut în iulie la Piatra-Neamţ la Sinagoga Catedrală „Baal Shem Tov” în expoziţia „MONUMENTAL FOTO” organizată de Emil Nicolae, unde pe simeze au stat fotografii ale sculpturilor sale împrăştiate prin întreaga lume şi s-a derulat un film despre actul creaţiilor sale. Sub retină şi în imaginaţia mea, chipul lui Nicolae Fleissig îmi apare în două ipostaze: în prima este acoperit cu pulbere de piatră albă şi în a doua aşa cum l-am perceput în grădina-parc a Centrului de Cultură „George Apostu” de la Bacău.
Anterior acestor evenimente, doar numele îmi era vag cunoscut şi o prealabilă cunoştinţă cu opera lui mi-a prilejuit-o cercetarea lui C.M. asupra locului unde s-ar afla la Piatra-Neamţ o lucrare a artistului de pe vremea când acesta mai era în ţară, în anul 1979 şi a participat la „Tabăra de creaţie – sculptură – Piatra-Neamţ”, ediţia I. A fost o căutare meticuloasă a acelei sculpturi numite „Victorie” ce fu-sese amplasată în axul Hotelului Ceahlău şi „ridicată” apoi de autorităţi printr-un demers lipsit de responsabilitate care a dus la distrugerea ei parţială. S-ar afla acum într-un „depozit local”, între cine ştie ce garduri… Printr-un noroc, fotografia operei şi o imagine de tinereţe a artistului apar în volumul D-lui Gh.I. Bunghez „…DEMNITATEA SUPRAVIEŢUIRII prin CULTURĂ” apărută în 2016, o carte salutară şi un registru meticulos al ocupaţiilor artistice ale timpurilor socialiste din zonă. Am căpătat, aşadar, o reprezentare de tinereţe a artistului care atunci avea o figură de boem îndărătnic, cu plete şi barbă deasă, cu trăsături viguroase şi linii ale obrazului drepte, clasice, sculpturale. În anul „Victoriei”, Nicolae Fleissig avea deja o lungă listă de expoziţii personale în ţară şi în afara ţării, mai ales în spaţiul acelei vremi.
A izbutit să plece din România aceea şi destinul său artistic s-a împli-nit, se pare. Universul deschis al posibilităţilor lumii libere i-a fost garant pentru reuşită şi recunoaştere mondială.
Şi iată-l acum, cel plecat ne spune nouă bun venit acasă, în lumea lemnului şi în lumina verde a grădinii pline de sculpturi, printre prieteni şi invitaţi, artişti ai pietrei şi penelului, poeţi şi fotografi. Îi caut pe chip şi încerc să deşir întâmplări de viaţă şi ale sorţii sale care i-au cioplit obrazul, de parcă aş vrea să văd tot mai mult şi să nu uit: Dl. Gheorghe Geo Popa, gazdă a instituţiei, proaspăt revenit dintr-o funcţie ministerială şi poate, tocmai de aceea are nişte vagi reticenţe discursive, îl cheamă pe sculptor la microfon. Ecce homo! – a nu ştiu câta oară în viaţa mea regăsesc măreţia omului în simplitatea cuvântului. Povestiri clare despre colibri şi fluturi, vibraţii şi despre magia utopică a unei lumi pline de îndatorare şi iubire. „Eu nu vorbesc mult, piatra se ciopleşte nu se spune…” Încercând să-şi poves-tească opera, artistul se povesteşte pe sine, explicitează de fapt relaţia lui intimă cu lumea, poetica unui suflet cu ochi interior care se dăruieşte cioplind. Milioane de colibri purtând câte o picătură de apă sting o pădure în flăcări, bătaia aripilor unui stol de fluturi migratori poate stârni un uragan, inima este nu doar ritm, ci este vibraţie…
Îl aud şi mi se pare că înţeleg deodată, piatra şi lemnul atins de Fleissig vibrează, dalta lui ciopleşte până când materia emite valuri magice repetitive, unde, metalul aurit folosit pe lemnul dur în lucrarea „Fluturi” preia unghiul luminii, îl răsfrânge multiplu şi creează iluzia dinamismului zborului. Artistul este omul reprezentativ al acestui veac şi-mi amintesc de teorii ale fizicii, teorii despre vibraţie aplicate, fa-cerea lumii prin cuantă, teorii ale luminii originare. E şi asta, e şi ceva în plus aici, e frumos ce văd, e frumos ce aud. Artistul face ca piatra, lemnul, culoarea să imprime mişcare spaţiului din jur. E un mister al ta-lentului şi al credinţei, e forţa.
I-am privit lucrările din toate unghiurile înserării, le-am atins, le-am pipăit. Sunt forme cu înţeles şi mister implicit, ca destinul. Poţi spune multe, se poate broda în jurul conotaţiilor lor în felul domnului Petru Bejan, dar tot pe marginea lumii lor te găseşti pentru că au sonar interior, inimă. Rămâne astfel, cel puţin pentru moment, doar bucuria privirii şi căldura din piept pe care o naşte o operă de artă, vibraţia ei.
Sic volvere Parcas.
Anica LUNCANU
