După mai bine de doi ani de muncă susţinută, la un proiect menit să scoată la lumină faţa mai puţin cunoscută de către contemporani a clădirii Muzeului de Istorie şi Arheologie Piatra-Neamţ, roadele au început să se vadă. În aceste zile, porţiuni ale exteriorului muzeului se dezvăluie, deocamdată, publicului trecător, demontarea schelelor lăsând privilor posibilitatea să măsoare frumuseţea cu care a fost înzestrat imobilul.
Un interviu cu Marius Leuştean, administratorul Lemar Industries, firmă care s-a încumetat să ia în spate greutatea responsabilităţii de a restaura o clădire emblematică pentru nemţeni, este unul menit să descopere o parte din eforturile adevăratului furnicar de resurse umane şi materiale strânse în jurul acestui efort comun. Scopul nefiind acela de a bifa realizarea unui obiectiv pe o listă de proiecte, ci pentru a-i aduce pe pietreni, nemţeni şi câţi turişti români sau străini îi vor călca pragul muzeului, de-acum înainte, într-un loc cu o poveste ale cărei pagini au fost desprăfuite şi îngrijite cu toată atenţia necesară.
Şi în aceste momente, în interiorul muzeului, e o forfotă care nu răzbate în exteriorul zidurilor, dar care face ca ultimele retuşuri, deloc de neglijat şi, de altfel, destul de migăloase, să fie puse în scenă pentru marele final. Drumul până aici a fost unul sinuos, pe care de altfel nici nu am fi avut cum să-l intuim, fără câteva explicaţii necesare şi pertinente.
Reporter – Cel puţin, din exterior, lucrurile par aproape de final, însă care este stadiul real al lucrărilor, acum?
Marius Leuştean – Majoritatea categoriilor de lucrări sunt în stadiu avansat, aproape de finalizare. Vorbim aici atât de lucrările de instalaţie, cât şi de cele de arhitectură. S-au finalizat lucrările de consolidare a structurii de rezistenţă, cele aferente montajului scării principale către mansardă şi montajului structurii metalice a liftului. Urmează ca, în scurt timp, să facem ultimele retuşuri la faţade şi să demontăm integral schela. De asemenea, se execută retuşurile la încăperile din mansardă, precum şi cele aferente restaurării tâmplăriilor.
R – Ce ar mai fi de realizat din cele prinse în proiect?
M.L. – Mai sunt de făcut probe şi teste atât la instalaţiile termice, cât şi la cele electrice, precum şi instalarea corpurilor de iluminat arhitectural. De asemenea, în scurt timp, va începe aplicarea ultimelor straturi de finisaj atât la ferestre, cât şi la pardoseli. Se lucrează la pavajul din curtea interioară şi la placarea treptelor principale.
R. – Până la aceste momente premergătoare finalizarăii şantierului, inevitabil aţi traversat nişte obstacole. Care ar fi cele care v-au provocat mai mult?
M.L. – Au fost numeroase ocaziile în care echipa de proiectare a lucrat suplimentar şi a elaborat soluţii de intervenţii punctuale, care să permită continuarea lucrărilor. A fost evident încă de la început că intervenţia la o construcţie de asemenea dimensiune, cu statut de monument istoric, va pune la încercare atât talentul şi experienţa colectivului de proiectare, cât şi tenacitatea şi dorinţa constructorului de a nu face compromisuri. La o rapidă trecere în revistă, se evidenţiază problemele structurii de rezistenţă. Dacă de la exterior, elevaţia din blocuri masive din piatră creează impresia de masivitate şi, în acelaşi timp, rezistenţă structurală, după începerea lucrărilor am relevat faptul că, în realitate blocurile de piatră sunt doar la exteriorul zidurilor, între ele fiind o umplutură din var, nisip şi bucăţi mai mici de piatră. Din cauza celor 100 de ani care au trecut peste monument, liantul de var şi-a pierdut proprietăţile, nemaifiind capabil să asigure coeziunea umpluturii. Această situaţie a fost accelerată şi din cauza umidităţii prezentă permanent în zidărie. Este interesant de aflat că între cota pânzei freatice şi cea a pardoselilor din demisol sunt doar 40 de centimetri diferenţă de nivel pe verticală. Toate acestea au determinat experţii să extindă soluţia iniţială de consolidare prin injectare în volum şi pentru elevaţia clădirii, nu doar pentru parte de fundaţie.
Mansarda, “intervenţia laparoscopică” de la muzeu
M.L. – O altă provocare, descoperită tot după începerea lucrărilor şi desfacerea planşeelor peste parter, a constituit-o relevarea structurii neuniforme a acestora. Dacă iniţial s-a considerat că planşeele erau constituite integral din bolţi de cărămidă şi profile din oţel, ulterior am constatat că peste sălile de expoziţie, planşeele erau din grinzi de lemn. Întrucât această situaţie afecta condiţia de siguranţă la incendiu, a fost necesară o nouă expertiză, care să dispună soluţii de natură să păstreze încadrarea construcţiei în clasa III de rezistenţă la foc. Şi dacă toate cele enumerate nu erau de ajuns, desfacerea tencuielilor neconforme, deplacate a relevat zone extinse de zidărie fisurată pentru care, de asemenea a fost nevoie să aplicăm soluţii de consolidare.
O altă etapă importantă şi deosebit de dificil de realizat a constituit-o montarea grinzilor metalice, ca suport al pardoselii mansardei. Deplasarea manuală a grinzilor în greutate de 140-200 kilograme pe poziţiile indicate în planuri, fără desfacerea integrală a şarpantei şi a învelitorii, a fost ca o intervenţie laparoscopică, dar la o scară mult mai mare
R. – Este lense de înţeles că la aceste lucrări aţi avut nevoie de o armată de oameni. Cât personal este implicat, de fapt, în execuţia lucrărilor?
M.L. – Cireaşa de pe tort a constituit-o factorul uman. Şi aici pot menţiona că este singurul proiect (“copil”) din cele peste 30 executate de noi (de echipa firmei Lemar Industries – n.red.), care a avut 4 manageri de proiect, dar cum e vorba românului cea înţeleaptă “tot răul spre bine”, urmare a implicării, sprijinului şi orientării beneficiarului către găsirea de soluţii, s-a reuşit contractarea tuturor activităţilor necesare finalizării proiectului, situaţie ce ne aduce cu un pas mai aproape de recepţia lucrărilor. Trebuie să menţionez implicarea întregii echipe de management a proiectului, precum şi a domnului Ion Asaftei, preşedintele Consiliului Judeţean, în identificarea celor mai bune căi de rezolvare a problemelor inerente în cazul unei investiţii de asemenea amploare.
Este de precizat că execuţia lucrărilor, adică rezultatul vizibil din exterior se face în baza unor proiecte, documentaţii complexe, la a căror elaborare participă, în cazul nostru, un numeros colectiv de specialişti. Pe lângă personalul beneficiarului, expert şi 4 verificatori de proiect, din partea Lemar sunt implicaţi în activitatea de proiectare 2 experţi independenţi, 3 şefi de proiect (arhitecţi, ingineri atestaţi de Ministerul Culturii), precum şi 8 proiectanţi (arhitecţi, ingineri, istorici-documentarişti). Fără munca acestora, nimic din ceea ce se vede acum în şantier nu ar fi fost posibil.
În ceea ce priveşte partea de execuţie, pe lângă cei 28 – 30 de muncitori calificaţi şi restauratori prezenţi zilnic în şantier, o altă echipă din 6 persoane asigură subasamblurile/modelele care se confecţionează în atelier. Toată activitatea din şantier este supervizată de alţi 3 specialişti atestaţi pentru intervenţii la monumente istorice.
R. – Care sunt realizările din acest proiect care vă dau sentimentul de mulţumire, de împlinire?
M.L. – Pot spune că însăşi intervenţia la cel mai mare monument istoric al oraşului este motiv de mândrie. Totuşi, dacă ar fi să aleg, rezultatul intervenţiilor structurale, invizibile pentru cei care nu sunt de specialitate, mi-a adus cea mai mare satisfacţie. Încărcarea cu o greutate totală de peste 300 tone a zidurilor de cărămidă şi piatră, vechi de peste 100 de ani, fără ca aceasta să provoace apariţia de fisuri, consider că este concretizarea eforturilor depuse atât de colectivul de proiectare, cât şi de cel de execuţie.
R. – Au fost mai multe discuţii în spaţiul public, de care nu sunteţi străin, despre culorile frizei. Care este, de fapt, “povestea” aceste frize?
M.L. – Ca fiecare cameră sau element arhitectural din muzeu, şi friza are o poveste, iar povestea acesteia începe încă din anul 1896. Prefectura judeţului Neamţ solicita Ministrului de Interne un împrumut de 350.000 lei, valoare votată în şedinţa Consiliului Judeţean la data de 08.11.1896, pentru construirea unui Palat administrativ în care să îşi desfăşoare activitatea toate instituţiile administrative, judecătoreşti şi financiare din judeţ. Senatul nu a dat curs împrumutului fără proiect şi deviz.
Abia în anii 1910, autorităţile nemţene au înaintat Ministerului de Interne planurile şi devizele lucrării. În Monitorul oficial se anunţa licitaţia din data de 17 iulie 1910 pentru adjudecarea lucrărilor de construire. Licitaţia a fost câştigată de inginerul Ioan Bacalu pentru o ofertă în valoare de 278.055 lei.
Proiectul pentru Palatul administrativ a fost realizat de ing. Ştefan Buscus, absolvent al Şcolii Superioare de Arte şi Meserii, al Şcolii de ingineri de la Poduri şi Şosele, al Şcolii de Arhitectură şi diplomat al Şcolii Beaux-Arts, secţia Arhitectură de la Paris – preşedinte al Societăţii Arhitecţilor şi profesor al Şcolii Superioare de Arhitectură, fondator şi administrator delegat al Societăţii Construcţia Modernă.
După încheirea contractului dintre Prefectura Judeţului Neamţ şi ing. arh. Ştefan Burcus (octombrie 1910), Consiliul Judeţean a aprobat angajarea ing. arh. Eugen Albu, în vederea supravegherii execuţiei lucrărilor.
La dispoziţia arhitectului Burcus, toate colţurile clădirii au fost executate cu piatră de falie, în loc de mozaic, cupola a fost acoperită cu eternită roşie, în loc de ţiglă. La realizarea acoperişului s-au folosit carton gudronat, ţiglă de Buzău, tablă plumbuită, jgheaburi sistem francez în cutii de lemn şi jgheaburi de zinc. Fundaţia construcţiei este realizată din beton cu pietriş de râu şi mortar de var. Soclul şi pereţii subsolului sunt realizaţi din piatră brută şi mortar, iar zidăria de lângă ferestrele subsolului şi parterului este din piatră cioplită.
Se observă stilul masiv de cetate, dar şi cel neo-românesc, cu frontoane rotunde, cornişe întrerupte, mansardă cu lucarne, acoperiş impunător.
Faţada principală este orientată către est. Deasupra intrării principale, monumentale, se află un balcon cu două coloane ce împart faţada în trei ferestre.
Funcţionalul clădirii a fost dispus de o parte şi de alta a holului principal. Accesul spre etajul construcţiei se realizează pe o scară interioară monumentală şi prin cele două scări laterale, de serviciu. Cele două aripi simetrice ale construcţiei au numeroase săli cu înălţimi reprezentative. Majoritatea camerelor ce nu au acces direct din holuri au uşi de legătură către camerele vecine.
În luna noiembrie 1912, ing. Ştefan Burcus – arhitect diriginte semnează Procesul verbal de recepţie provizorie, iar în octombtie 1913, se semnează procesul verbal de recepţie definitivă, deşi Prefectura judeţului Neamţ funcţiona în Palatul administrativ încă din toamna anului 1912.
La doar 6 ani de la recepţia definitivă şi darea în funcţionare, acoperişul necesita reparaţii. Lucrările de reparaţii s-au finalizat în luna mai 1918. După alţi doi ani, sistemul de încălzire al clădirii cu sobe de teracotă a necesitat intervenţii (demontat şi refăcut 21 sobe, reparat 19 sobe, dar şi curăţitul fumurilor şi completatul fierăriei).
De-a lungul timpului, Palatul suferă mai multe modificări. În anul 1924, încep lucrările de execuţie a unei împrejmuiri a cărei recepţie a avut loc în luna iulie 1925.
În privinţa cromaticii (culorii faţadelor) trebuie să precizez că singurul nostru “merit” a fost acela de a păstra nuanţele relevate de studiile de parament. Am observat emoţia creată în mediul virtual de unele opinii ambalate mai mult sau mai puţin “colorat”, dar aşa cum am mai spus, este dificil să armonizezi simţul estetic al înaintaşilor noştri cu tendinţele moderne. Cu privire la aceasta, îşi dovedeşte încă o dată actualitatea dictonul latin “de gustibus (et coloribus) non disputandum est” sau, pentru criticii noştri, “De mortuis nil nisi bonum dicendum est”.
R. – Vă provoc, să prezentaţi câteva dintre procesele şi procedeele de restaurare pe care le-aţi aplicat la muzeu!
M.L. – Pot spune că intervenţiile, excepţie făcând structura metalică aferentă liftului şi grinzilor de planşeu respectiv vang, pot fi considerate procese şi procedee de restaurare. Aceasta întrucât, pentru păstrarea adevărului istoric, respectiv aducerea monumentului cât mai aproape de starea iniţială, la execuţia lucrărilor am folosit în cea mai mare parte, materiale şi tehnologii specifice epocii. Atât pentru tencuielile groase, cât şi pentru cele subţiri am folosit tencuieli pe bază de liant hidraulic mineral. Această soluţie împreună cu aplicarea unei zugrăveli cu mare permeabilitate la vapori asigură evacuarea eventualelor urme de umiditate ocluse în zidării. Am reuşit astfel eliminarea mirosurilor neplăcute şi a infestărilor fungice care se manifestau cu precădere în încăperile de la demisol. Operaţiile de desfacere şi refacere a tencuielilor au relevat submultiple straturi de zugrăveli, urme ale unor brâie pictate, pentru care urmează a se întreprinde procedee specifice pentru restaurarea picturilor murale. O intervenţie deosebit de laborioasă a constat în restaurarea tâmplăriilor. Dacă prin documentaţia iniţială era prevăzută numai restaurarea tâmplăriilor interioare, ulterior, motivat de starea zidăriei bolţilor de la parter, expertul a dispus păstrarea tâmplăriei originale şi pentru exteriorul clădirii. Această măsură a dublat timpul de intervenţii asupra tâmplăriilor, dar a fost de natură să păstreze mai mult aspectul istoric. O altă măsura benefică monumentului a fost păstrarea pavajului de piatră cubică relevat după desfacerea stratului de asfalt din curtea interioară, precum şi decizia de integrare în lucrare a treptelor masive de marmură descoperite sub pardoseala holului intrării principale. Am enumerat doar câteva din multiplele intervenţii întrucât parte dintre ele sunt în curs de execuţie.
R. – Pe când preconizaţi recepţia lucrărilor?
M.L. – În acest moment, preconizăm informarea beneficiarului cu privire la finalizarea lucrărilor la sfârşitul lunii octombrie. Este de precizat că termenele necesare a fi respectate pe parcursul procedurii de recepţie a lucrărilor se întind pe o perioadă de minim 25-30 de zile.
(Marian TEODOROF)
