motto: „Praestet electa voce canere.” (Ovidius – Arta Iubirii)
Are exotismul unei apariții romantice ce alunecă printre contraste cu ușurința unui arcuș purtat cu dibăcie de la o partitură la alta, de la un limbaj estetic la altul. Vedeam pe simeza expoziției „Incursiuni Simbolice”, nuanțele unui hiperrealism surclasat alături de pictură abstractă, explorări temerare ale marilor idei antice, simbolistică mistică și filosofică, teme și construcții curajoase în culoare și desen, un copil, o mâță (!), o lună atârnată de un deget divin… Coboară impulsul de a ști mai mult despre personajul care a stat în fața mea și a vorbit despre tema unei noi expoziții, despre căutări în mitologie și imagistică arhaică. Îmi este limpede că va căuta ceea ce deja i-a șoptit trecutul…
Întreb confrați din profesiunea ei, din mediul ei, din preajma ei pentru a mă dumiri. La final, am rămas cu picturile Irinei Maria MOLDOVAN în față, cu un parcurs biografic discret-ambiguu și imprevizibil, cu misterul unei ființe care pare că încearcă să abandoneze lumea conceptului și a persuasiunii juridice pentru că nu-i mai oferă acum satisfacția afectivă ori sațietatea exprimării vitale necesare. Vertijul realist al luptei la bară nu mai are suficiența posibilităților de expresie la care visează această ființă pasională. Se pare că aparența romantică nu este decît o perdea subțire îndărătul căreia se camuflează un scrîșnet existențial.
Irina Maria MOLDOVAN s-a așezat între vieți și între oglinzi paralele. Este reminiscent glacială și rațională, pe de o parte, și asta se vede în conceptele și simbolurile abstracte verbalizate în titlurile lucrărilor (pledoaria încape și ea, adiacent, în modalitatea originală de a-și prezenta lucrările în catalogul expozițional). De cealată parte, desenul, culoarea sunt mai aproape de viață, au o forță proprie pregnantă și intempestivă, iar Irina, atât cât am putut vedea, vrea să trăiască, dar să trăiască neapărat altfel, să muște din carnea spiritului.
Maurice Barrès scria undeva că ceea ce interesează pe artist în arta lui este legat de destinul propriu. Pentru că pictura este forma nouă în care se exprimă Irina, copilăria, misterele, tainele și simbolurile care o preocupă sunt reflectate și devoalate în tablouri-oglinzi, pânze-etape. În această fază a devenirii sale, artista spune și expiază momente și îngrijorări biografice, gânduri, concepte ori idei filosofice asimilate prin lectură. Se caută și este pe drumul cel mai bun al rătăcirilor, chiar stilistice, unde „rătăcire” are sensul de versificație vizuală distinctă și solitară.
Să recunoaștem că zeii au fost generoși cu ea. A primit darul frumuseții și feminității, îndrăzneală și farmec, minte și inimă fragilă, mână și talent, ochi și subtilitate, o bună cultură, dar peste toate, a primit curajul pasului în gol și a ieșit pe simeze. Are totul ca, andante pe cărarea urcândă a acestei forme de exprimare vizuală, să ajungă la propriul suflet, după ce, desigur, va fi spus în toate variațiunile acele lucruri care țin de încercările, de structura și de preocupările sale strict livrești. A început să picteze la hotarul unei vârste litigioase și, cu voie, și-a creat o fractură gravă între profesie și chemarea nouă, atavică, spre altceva.
Din sfîșierea reflexivă a oglinzilor și din chinul identitar va păși liberă odată cu pacea și liniștea stilului propriu, care se va releva după avatarurile simbolisticii vizuale pe care acum o experimentează cu o siguranță vizibilă. Mâna i se va mișca altfel, în acordul intuiției și sufletului care privește în sine și nicidecum în suprafețele răsfrânte, dubitative ale începutului.
Până acum imaginile de pe simeză ne vorbesc despre confirmări și certitudini ale intelectului care știe că actul de a picta este salvator, că simbolul înghite cruzimea unor experiențe și spaime. Irina caută un echilibru și un acord interior și pentru asta se află în continuă revizuire și în continuă creștere. Este greu de închipuit ce se află în mintea și inima unui om care își preface, aparent abrupt, cariera, forma de exprimare și forma de viață și rămâne dependent și tributar unor reflexe contrare ce continuă să consume fraudulos ființa artistică.
Ne întrebăm cum și-ar reprezenta „Veșnicia” peste câțiva ani această ființă curajoasă și plină de surprize, cum va ieși din „caleidoscopul” stilistic actual către spațiul miraculos al posibilităților de exprimare proprii, cum va așeza în povestea culorii liniștea luminoasă a găsirii unicității de stil? Acum Irina hrănește fiara hămesită a scizurii inimii prin parafrazarea unor autorități și modele de lucru care sunt, totodată, chipuri ale neliniștii sale unice și momente de evazivă identificare pasională (ideea substanțială de parafrază sugerată de Poetul Emanuel). Dar odată sătulă și satisfăcută, această fiară se va depărta ca umbra unui coșmar.
Pentru a trăi între oglinzi paralele care se privesc infinit și nedeterminat una în cealată, Irina Maria MOLDOVAN nu are de ales decât să continue, inevitabil, să exprime, să individualizeze locul acela al cugetului ei care este independent de biografii. Pictura este instrumentul, arma neatârnării sale și va deveni libertatea ei. Supliciul dureros al dublei reflectări ar putea-o purta spre o modalitate de limbaj unic, recognoscibil ca stil și forță.
Avem în față, în desfășurare, o poveste estetică și biografică dinamică și surprinzătoare, ca însăși făptura artistei.
Anica LUNCANU
Post scriptum la închiderea ediției (în continuarea motto-ului și în exprimarea perfectă a Poetului din Pont):„Visionem tuam emendare et augere debes illius synthesis veritatis et pulchritudinis, quae summa est et intimissima veritas.”(Trebuie să cauți, să vezi şi să-ţi limpezești vedenia acelei sinteze a adevărului şi a frumuseţii care este cea mai înaltă şi profundă realitate.)
