De fiecare dată când o ascult pe Jacqueline du Pré interpretând Concertul în mi minor op. 85 compus de Edward Elgar retrăiesc sentimentul unui nedefinit, al unei suspendări deasupra lumii vizibile, al unei bucurii combinate cu tristeţea, ca într-o rugăciune. Şi totul pornise de la o hârtie, pe care compozitorul englez a cerut-o în anul 1918, imediat după ce s-a întors de la o operaţie în urma căreia i s-a scos o amigdală infectată (o operaţie dificilă la vremea aceea şi, de ce să nu o spunem, chiar periculoasă pentru un sexagenar cum era Elgar pe atunci). Prima temă a concertului – care i-a survenit după ce şi-a revenit din anestezie -, a apărut astfel pe hârtie, dând naştere mai târziu concertului care avea să devină memorabil – după o premieră dezastruoasă în 1919 – abia în anii ’60 prin înregistrarea interpretării violoncelistei Jacqueline du Pré.
Despre puterea vindecătoare a hârtiei (a scrisului) s-a mai vorbit. Aici durerea fizică unui om poate că a fost depăşită prin aşezarea pe hârtie a câtorva note, transformate în acorduri şi apoi drumul a continuat până la crearea unui concert plin de complexitate, care, prin simpla ascultare, îşi manifestă puterea vindecătoare şi asupra celui care se lasă pătruns de ea. Ceea ce transmite o hârtie, în cazul muzicii, e mult mai interesant decât ceea ce o face aceeași hârtie în cazul literaturii. Deşi sunt iremediabil îndrăgostită de litera scrisă, fascinaţia pentru muzică este în cazul meu precum atracţia către inefabil, căci notele scrise pe o partitură spun cu totul altceva decât literele pe o coală de hârtie. Notele muzicale vorbesc un limbaj universal, în timp ce cuvintele sunt prinse între graniţele limbii în care gândeşte un scriitor.
Dar nu doresc să părăsesc acest preambul în care am amintit concertul lui Elgar. Venind din sfera lumii literelor, tot spre poveşti mă îndrept cu gândul. Îmi plac istorisirile despre marii compozitori, despre felul în care compuneau, scriind pe hârtie (de portativ sau simplă) muzica pe care o auzeau înăuntrul lor. Aşa cum era Mozart, despre care se spunea că scria fără a face aproape nicio corectură, ori Schubert, care – precum Balzac şi memorabilul său carnet – îşi nota repede orice idee muzicală pe un carneţel avut la îndemână. Ori, despre capriciile compozitorilor precum Haydn, care nu putea compune decât dacă hârtia pe care o avea era foarte albă şi de cea mai bună calitate. Cât de importantă este hârtia pentru un muzician o spun şi poveştile anecdotice despre manuscrisele rătăcite sau pierdute pentru totdeauna: bucătarul lui Beethoven îi mototolise unele din valoroasele manuscrise pentru a aprinde focul, un alt servitor îi învelise oalele uzate cu câteva pagini din Missa în Re major, paginile originale ale unor lucrări nepreţuite ale lui Bach au fost folosite de un grădinar ignorant pentru a înfăşura tulpina merilor tineri, ca să-i protejeze de frig. Despre Rinaldo di Capua, despre care se spune că ar fi fost iniţiatorul recitativului, se povesteşte că, ajuns la bătrâneţe şi fiind cam strâmtorat, a vrut să-şi ducă din manuscrise unui publicist… negăsindu-le, le-a căutat îndelung ca să descopere că fiul risipitor – cel mai drag sufletului său – le vânduse de mult unui vânzător de maculatură!
Voi încheia cu o relatare mai apropiată de zilele noastre. Am petrecut multă vreme în preajma muzicienilor ca să ştiu cât de importantă devine o hârtie când un interpret (fie el pianist, percuţionist sau solist vocal, corist ş.a.m.d.) trebuie să urce pe scenă şi să cânte în faţa unui public. Dacă acesta nu a studiat suficient pentru a o asimila în întregime, partitura îi devine indispensabilă. O hârtie poate face atunci diferenţa între o interpretare reuşită şi, în cel mai bun caz, o improvizaţie salvatoare.
Dincolo de aceste întrebuinţări tragicomice, Hârtia rămâne reazemul principal al muzicianului, interpret ori compozitor. El este indisolubil legat de Hârtie, devenită suport al muzicii pe care o compune sau reproduce, vocal sau instrumental. Hârtia cu note muzicale, ori partitura, este locul din care țâșnește sunetul care ne poartă dincolo de material, de tangibil. Şi oricât de „străin” mi s-ar părea limbajul notaţiei muzicale, nu am să mă pot niciodată dezice de farmecul unei partituri, cu întortocheatele sale simboluri, care îmi par la fel de misterioase ca runele nordice ori ideogramele japoneze.
Felul în care muzica mă poate transfigura, prin emoţia pe care mi-o produce, tulburându-mă prin disonanţe, oprindu-mi respiraţia ori ridicându-mă deasupra lumii prin înlănţuiri sonore neaşteptate, rămâne o taină a unei poveşti pe care numai o partitură muzicală o poate spune, de pe o Hârtie.
Anami VELEȘCU
