Acasă Economic „Fac casa unui om…” arh. George Matei CANTACUZINO – sponsa elegantiae promisionis...

„Fac casa unui om…” arh. George Matei CANTACUZINO – sponsa elegantiae promisionis in Lumine

994
0
DISTRIBUIȚI
image description

motto: „încet, încet totul devine limpede, forma şi fondul se pun într-un acord astral”

    (prof.dr.arh. Andrei FERARU)

 

Ni s-a întâmplat tuturor, cred, ca uneori să sfârșim în termeni atât de categorici o dispută încât să avem regrete ulterioare sau să rămânem triști, sleiți și loviți de damblaua inutilității vinovate. Ne-am contrat, eu și C.M., într-o bună zi pe tema ierarhiei artelor, temă – pe cât de păguboasă, tot pe-atât de nesigură. În sfârșit, ne-am despărțit nevolnici și fiecare mai adânc pătruns de dreptatea proprie. Eu apăram Muzica și interlocutorul meu incomod, Arhitectura. Apoi, am râs amândoi pentru că am reușit să ne vedem cu ochii minții de la distanță și am înțeles că fusem protagoniști ai unei scene comice, așa cum gesticulam vehemenți și bătăioși, complet dezacordați de la regula unei dispute coerente. Nu vorbeam aceeași limbă, desigur.

La doar câteva zile, însă, acest „contemporan” care nu se dezminte, nu cedează și nu se oprește, ținea în mâinile lui de fildeș cartea de căpătâi a lui VITRUVIUS – „De Architectura” și volumul „Forța centrului vizual” a lui Rudolf ARNHEIM. Destul ca să recuperez integral sentimentul de culpă și suficient ca să mă apuc studențește de studiu și să lecuiesc pornirea nesăbuită de a ataca o temă în insuficientă cunoștință de cauză. Așa s-a făcut că orizontul preocupărilor mele mentale s-a schimbat pentru câteva săptămâni bune și a fost cu tot folosul ce se poate închipui: am frecventat lumea nouă a construcțiilor, mi-am amintit de edificiile clasice și moderne care mi-au subjugat închipuirea și visele. Am vorbit chiar cu magistrul contemporan arh. Dorin ȘTEFAN – un vizionar și creator „pandemic”, cu Dan LĂCĂTUȘ – pedantul din Pont, am audiat conferințe din această lume specială. Pe fondul izolării descopăr on-line bonomia unui arhitect octogenar optimist, Sir Peter COOK, care pretinde continuu ingeniozitate în abordarea lumii urbane și un comportament aidoma celui al lui Robinson Crusoe, care a trebuit să o ia de la capăt, să-și regândească lumea și spațiul.

Am înțeles subtilitatea lui C.M. care, indirect, continua să lucreze în sprijinul supremației Arhitecturii. Bravo, așa se face, tehnica armelor întoarse (dar nu înseamnă că iubesc mai puțin „Patetica” lui Ceaikovschi, nicidecum, inima are memoria ei, iar Muzica a ridicat cea dintâi un colț din vălul care acoperă misterul lumii viitoare).

Așadar, în viziunea clasicului VITRUVIUS, un arhitect desăvârșit trebuie să știe să scrie, să fie expert în desen, erudit în geometrie, să știe multă istorie, să fie versat în știința numerelor, cunoscător în ale filosofiei, să știe muzică, să nu ignore medicina, nici optica, să cunoască dreptul, să știe astrologia și să stăpânească legile cerului”. Acest cumul științific și estetic nu ar trebui să îngrijoreze pe nimeni  nici astăzi, cerințele sunt necesare în mod imperativ și pentru timpul post-postmodern pe care îl traversăm. Cred, chiar cred că deschiderea universală este posibilă, de vreme ce în persoana unui Arhitect de recunoaștere mondială ca Sir Peter COOK poate fi detectată.

Încep să conced: Arhitectura și Muzica sunt complemetare (?) și nu pot fi așezate ierarhic fără cel puțin a risca o temă absurdă și excluzivă, nedreaptă. În vreme ce Muzica aderă la vag, la mister și este volatil-subtilă, Arhitectura are atributul masculin al gravitației în elementul său de rezultat: construcția, obiectul. În partea de concept este ea însăși poetică, sublimă, ca de altfel și în partea sa de „euryithmia, symetria et decor…”

Am fost, deci, căzută în capcană, m-am împiedicat de ordinea ierarhică a unor cuvinte, am crezut că nu ar fi un loc potrivit să mă aflu în „lumea lor”, a Arhitecților, zic, a acelora care dau pietrei, lemnului, lutului, fierului și câte or mai fi fiind, forma citadină a vieților noastre. Acum mă întreb ce îl face pe fotograf să cinstească această artă, câtă vreme lumea lui este a imaginii reflectate? Răspunsul e simplu, proporția, compoziția și tot conceptualismul fotografiei artistice nu ar exista fără cunoștința regulilor primare ale arhitecturii.

Am aflat acum că sunt oameni a căror istorie unică trece de pasiune, de patimă şi se îndreaptă spre Arta supremă: ARHITECTURA. Am cunoscut arhitectae stabilae aedificaerum quid in harmoniae cum astrae sunt, apoi m-am retras între văluri de odaliscă. Aceasta este „lumea lor”, una dintre cele adevărate, rafinate, pure în intenție. Ceea ce știu acum mă face să tac, să transfer cuvântul unui magister român al cărui text a făcut să merite pacea dintre doi beligeranți purtați de orgoliile disputelor neconvenționale.

Şi iată-l pe suum sufficientiae arhitecta George Matei CANTACUZINO într-o destăinuire proprie Maestrului. De luat în seamă de către epigoni !

Fac casa unui om… deci hotărnicesc un spaţiu, o perioadă de timp care se cheamă viaţa acestui om. Creez o intimitate, dau premisele unui ritual al vieţii zilnice. Voi colora, după felul cum va cădea lumina, în casa pe care o voi zidi, amintirile, ba chiar speranţele, năzuinţele celui care va trăi cu ai săi în spaţiile dispuse de mine.

Fac casa unui om… asta nu înseamnă numai că îl apăr de intemperii şi că îi pun la dispoziţie ceea ce se chiamă confort. Trebuie să îi mai dau posibilitatea de a uita că eu am fost vreodată părtaş la facerea casei lui, trebuie să îi dau toate şansele de asimilare a operei mele… căci numai atuncea dânsa va fi valabilă. Căci va veni ziua când fiul acestui om va spune: …casa tatălui meu şi în mintea copilului această casă va fi într-adevăr înfăptuirea tatălui său şi nicidecum a cutărui sau cutărui arhitect… şi numai aşa va fi bine şi va fi drept.

Fac casa unui om… dau deci o înfăşişare năzuinţelor sale. Fac un soi de portret abstract, mărturisesc pentru dânsul ceea ce poate că nici dânsul nu ştia că avea de mărturisit… Îl pun în faţa dorinţelor sale, le exprim pe cât se poate. Îl pun în faţa maniilor sale… le combat pe cât se poate. Şi din rezistenţa mea şi din voinţa lui, se face o casă. E un soi de colaborare între doi străini, un joc magic al intuiţiei.

Fac casa unui om… las deci oraşului în care el trăieşte întipărirea voinţei sale. În conglomeratul social al unui oraş, schiţez ideograma unei personalităţi. Casa terminată, ea va deveni cu totul a lui. Va fi casa cutărui, prin faţa căreia şi eu voi trece odată, uitând aproape că am făcut-o. Şi când casa va fi gata, când ultimul tâmplar, ultimul electrician ori zugrav va fi ieşit dintr-însa, mă voi retrage şi eu pe vârful picioarelor, ca să nu se auză că am plecat şi totodată să se uite că am fost.

                                                                                                Arh. G.M. CANTACUZINO (1899-1960)

Asta este… Am găsit… Căldura  textului, omenescul firesc, frumusețea cuvântului, modestia unui creator aduc a muzică bizantină din bisericile noastre, se face pace, este tihnă și calm psalmic, nu încape aici disputa artelor. Am citit și recitit acest testament artistic, apoi am stat să îl ascult pe C.M. care se mânie pe timpurile acestea în care numai cu cinste și credință în profesiune nu se poate dura o operă. Mi se pare că mă ia cu frig în fața „ordinatorului”, după cum numea arh. Andrei FERARU, în cheie francofonă, calculatorul. Dar, mai ales, mi se face frig pentru că Don Quijote s-a așezat în sufletul Artistului și l-ar putea face să continue o altă cauză pierdută: oprirea demolării lucrărilor valoroase sau măcar semnificative ca mărturie (lapis concedo).

„Ne-am împotmolit în mediocrități de de-construcție. Orașe ca și Piatra-Neamț sunt pângărite în inima lor de butecării și plombe kitsch îmbrăcate în tablă (probabil un complex din alte vremuri), născute din goana foamei de spații și, bineânțeles, de bani, de parvenitismul vanitos al întregului sistem. Celebra prostie: a confunda noul cu frumosul a dus la construcții urâte, dar noi!!! Cu noi cu tot. Trăiască peisajul săvârșit de Architectus Mundi!” Îndreaptă spre mine un chip cu sprâncene zburlite de sub care se aburește trist o privire gravă ca o amenințare. „Se mai poate oare face ceva?”

Da. Nu fără ABC-Darul de azi: VITRUVIUS, Rudolf ARNHEIM, G.M.CANTACUZINO, Dorin ȘTEFAN, Andrei FERARU, Sir Peter COOK.

Înțeleg bine că are dreptate, dar și eu am. Știu că mediocritatea și lipsa de viziune sunt boli de care nici un veac al lumii nu a scăpat. Oricum, după câteva lecturi despre Arhitectură, care nu bat nici pe departe profunzimea, încep să-i dau dreptate acestui trubadur al esențelor că într-adevăr aceasta este Artă și Știință în egală măsură, deci poate sta în vârful ierarhiei creației umane.

per vicario, Anica LUNCANU

 

Post Scriptum la altă închidere a ediţiei: îmi amintesc de Gheorghe ZĂRNESCU, de Iulian BUCUR, de C.M. însuși, cum stăteau, spectrali, în faţa Galeriilor FRUNZETTI şi vorbeau în bătaia Crivăţului despre soarta acestei Lumi ridicată de Architecti.

Datorăm Mulțumiri:                                                                                                                           Arh. Cireşica M. MICU, autor pagină fb;                                                                                        Dan LĂCĂTUŞ, dirigente semper et per armonia luci, acum la Cazino Constanţa, pentru titlul motor al evocării Arhitectură, Restaurare şi Urbanism în România;                                            Domnului Artist Fotograf Ozolin DUŞA, ab initio, poeta, et ultra repercurssa refflectiva, pentru disponibilitate etică.

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.