Acasă Cultura Dinu HUMINIUC – Harul din inima rănii

Dinu HUMINIUC – Harul din inima rănii

653
0
DISTRIBUIȚI

Pe când era liber la mersul pe străzi, liber la jocurile florale ale primăverii, liber la discurs, liber la desfrâul ameţitor al plimbărilor lungi, liber la îmbrăţişare, ne întâlneam săptămână de săptămână, ca un făcut, cu Dinu Huminiuc prin labirintul unor alei din acest oraş. De fiecare dată barba lui de anahoret îmi atingea obrajii şi eram cuprinşi – eu şi C.M. –  în acea umbră de zâmbet care îi licăreşte în privire ca o pecete personală. O dată, poate singura dată când iarna din urmă şi-a făcut de cap şi a nins cu vânt rece, treceam peste unul din podurile de pe Cuejdi. I-am întâlnit pe Dinu şi Maria Huminiuc, braţ la braţ, două siluete care, în închipuirea mea, vor trece pe câmpii neştiute ale vieţii şi prin vămile de pe urmă, astfel: împreună. Am întors privirile şi un val de simpatie caldă ne înfăşura reciproc prin faldul vântului rece, ca o premoniţie.

Şi dacă îmi las gândul să se perinde prin vremi diferite, pot zări urma albă şi clară din ţesătura destinului, ameţitoare. Nu degeaba am acum în faţă Albumul „dinu huminiuc – de la desen la deSemn” din 2010 şi pe cel de poezie şi grafică de excepţie „Omul de hârtie…” din 1999 la care a trudit şi Corneliu Miftode. Cărţi, cuvinte, pictură, grafică, oameni, alţi oameni frumoşi şi mândri care sunt pe undeva pe aproape, respiră… „fiecare în temniţa lui” (motto-ul de Oscar Wilde ales de Emil Nicolae pentru volumul „mărturiilor” lui).

Cărţi vii, cărţi-obiect care-l preocupă pe acelaşi C.M. şi muşcă din el, îmi par acum, în izolarea, distanţarea actuală socială şi tembelă, adevărate momente de glorie şi de exaltare magnifică. Aşa trebuie să fie orice carte, album, istoria pe o hârtie salvatoare şi vie ca dragostea. Şi atunci niciun zid nu-şi atinge scopul, nu ne poate închide.

Pictura şi grafica lui Dinu Huminiuc te pot întoarce pe dos în chip metafizic aşa cum o pot face scrierile lui Nietzsche cu toată muniţia lor sacră şi ex-tatică. Este aici o dimensiune tragică şi luminoasă totodată. Gânduri fragmentate, stări, vedenii, şi multă, multă muzică. Filuesc şi filuesc albumul, nu mă pot sătura şi caut, caut febril tema. Trăiesc aceeaşi stare de parcă ascult Patetica lui Ceaikovski, mă las subjugată până la chin, vreau să aflu mai curând ce vrea de la spiritul meu confuz. Stau în aşteptarea crispată a unei rezolvări tematice care în mod subtil abia se întrezăreşte. Asta face pictorul, da, te aruncă în starea plină de nelinişte a presentimentului. Ca muzica. Îşi ia sufletul şi

ţi-l zboară. În vedeniile lui poţi auzi tobe şi harpe şi flaute, sunete venite de departe, neclare încă, este un autor vrăjitor.

Nu te poţi despărţi de lucrările lui cu uşurinţă, rămân sub retină ca frânturi dintr-un vis însemnat care a lăsat o puternică impresie destinală, dar pe care nu-l poţi readuce în întregime sub conştienţă. Şi intuieşti în aceste anamorfisme o unitate şi un echilibru care transcend nodurile sau dureroasele legături din reprezentările suferinde.

Îi văd reproducerile şi vreau să mi le închipui pe simeze. Fac acest exerciţiu de imaginaţie ca să pot căpăta distanţa (nu socială) suficientă a privirii. Poate aşa mi se adună gândul căci eu însămi am ajuns fragmentată pe dinlăuntru ca paginile acestui album intens, prea intens pe fiecare filă.

M-a prins

într-o plasă subtilă, sunt captiva obsesiilor pictorului, repetabile şi repetate. El însuşi „silueşte” o temă, o întoarce pe faţete diferite ale reprezentării, îl chinuie un gând, o foame, o frică poate, îl muncesc a-chipuirile unui adevăr simplu de foarte sus şi, de aceea, foarte greu de tradus pe limba peniţei şi a culorii. Dar ştiu că răspunsul e aici, în faţa mea, presimt asta. Sau este în mine. Încep să pricep că pictura lui Dinu Huminiuc este un oracol întors pe dos: nu eu pun întrebarea, ci artistul întreabă, te provoacă să străbaţi un univers alchimic seducător şi dialogal.

Mă întorc spre mine însămi, la amintirile mele: aveam nici şaptesprezece ani când am privit prima oară câteva lucrări ale Maestrului pe simezele celebrei galerii Alfa din Piatra-Neamţ. Era un artist înalt, brunet, cu plete negre şi barbă, atipic pentru rigorile sistemului de atunci. Când am privit cu luare aminte spre grafica sa, sufletul meu a fost tulburat ca de o spaimă crudă: păsări legate păreau a fi, zbor zădărnicit sau condiţie limpede şi tra-gică a conştiinţei nelibertăţii. Ani mulţi, zeci, am plimbat cu mine impresia aceea de început ca pe un bănuţ de aur cusut într-un buzunar ascuns din tainiţa inimii. Acum mi se pare că durerea reprezentată de artist este devoţiune curată, este Dar, sacrificiu consimţit.

I-am „lecturat” lucrările şi imaginile în mai multe feluri pe parcursul anilor: în tinereţe mi se părea că spune dizident despre condiţia noastră neliberă de atunci, apoi am căutat şi am găsit ontologie şi etică, conştiinţă culpabilă şi salvare, eliberare. Acum îl suspectez de o poetică mistică. Revin la Album şi la reprezentările stigmatelor pe palme şi tălpi, urme ale piroanelor şi durerii la care a consimţit Dumnezeu pentru noi. Într-una dintre lucrări, pe golul urmei de cui este Ochiul. Mi se pare deodată că încăperea s-a umplut de aroma smirnei, înţeleg şi nu ştiu încă ce anume. Inima mi se zbuciumă ca un nebun dindărătul gratiei. În chipul cel mai firesc durerea se cuprinde în graţia mântuirii. Ştiam asta din cărţi, dar acum simt. Peste ochi mi-a trecut o aripă dezlegată şi mătăsoasă de înger.

Am găsit un acord fin al muzicii celei zile de azi. Nu a fost unul pierdut. Mă încearcă o pace a inimii de parcă aş fi trecut prin deşertul îndoielilor celor mari şi… revin la „martorii” lui Emil Nicolae cu zâmbetul debil al unor amintiri frumoase despre lume, aşa cum se dezvăluie în cărţi şi în pictură. C.M. mă întreabă cui zâmbesc? – Unui gând.

Sunt şi eu un arlechin care aşteaptă ploaia şi dansează prin viaţă printre daruri şi chiar bucurii rare. Una este grafica genial-nesăbuită a lui Huminiuc, iubită într-un fel aparte şi de către de cuius maximus Andrei Feraru, prieten de tinereţe, arhitect, grafician, om de teatru. Şi eu îi iubesc imaginea de ascet care desena sub perdeaua ploii anilor trecuţi.

De dimineaţă, sătui de noi înşine şi de zidurile „temniţei” în care suntem siliţi să stăm, păream naufragiaţi în non-sens. Spre seară, am căpătat siguranţa că iubirea pentru artă şi cărţi ne vor ţine minţile şi inimile întregi. Ne vom tămădui repede după însingurarea impusă. Nu vom fi trişti şi nici speriaţi pentru că există Poveşti, poveşti care de n-ar fi… nu s-ar povesti.

Aventura tipografică a „Omului de hârtie…” continuă la fel cum continuă crângul să înflorească, simplu.

Habent sua fata libelli… quod pictura, poesis.

Anica LUNCANU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.