Pentru existența și continuitatea instituției culturale numită presa scrisă, suportul material Hârtia a constituit o necesitate materială tot atât de necesară și benefică precum serviciile aduse de ea cuprinderii și stocării scrierilor literare, și nu numai. Orice studiu sociologic important din și despre viața unei comunități, naționale sau locale, nu poate ocoli contribuția decisivă a presei la răspândirea în mase a informațiilor despre evenimente recente, cu simplul rol de a le semnala ca atare sau prelucrate prin diverse prisme interpretative, fie ca barometru al mersului ideilor, al dezbaterilor de tip politic, cultural-artistic sau științific. O istorie a presei scrise, studiată cu prioritate în instituții de învățământ superior cu facultăți de profil jurnalistic și de comunicare, învederează lămuritor contribuția de marcă a acestui factor de coeziune (cu reversul mai puțin dorit, dar totuși real, de „dezbinare”) a opiniei publice colportate în media scrisă. Nu mai punem la socoteală faptul că presa scrisă a constituit multă vreme (și continuă să o facă și în prezent) un organ de difuzare a producțiilor literare de ultimă oră, nu puțini scriitori debutând aici, înainte de a-și vedea cărțile editate și tipărite în format major. Mare parte dintre scriitorii țării, printre care și cei mai marcanți, precum Eminescu, Caragiale, Slavici, Arghezi, Iorga etc. au fost aproape gazetari de meserie, funcționând fie ca redactori (retribuiți), fie chiar ca patroni de presă… Deși inițial intelectualii opinau că gazetăria este o ocupație „frivolă” în activitatea oamenilor de spirit și de cultură, ale căror forțe creatoare se cuveneau a fi canalizate spre fapte culturale și creatoare de anvergură supratemporală, realitatea a demonstrat contrariul. Tocmai inserția în viața publică a momentului și în dezbaterile de idei a corifeilor a constituit fermentul social care a propagat atragerea publicului larg în dezbaterea problemelor acute ale societății vremii lor. Despre o serie de amănunte meritorii de semnalat și supuse atenției amatorilor de presă de astăzi, vizând aspecte notabile din viața gazetăriei de altădată, cu aproape un secol în urmă, ne aduce la cunoștință culegerea de știri spicuite în ziarele de altădată, comentate și publicate ca fapte notabile de istoricul multor organe de presă, Dan CIACHIR, în ziarul „ZIUA”, între ian. 2007 și febr. 2008. Astfel a apărut un mănunchi reprezentativ de foiletoane reunite în volum și prezentate într-o coerență unificatoare la ed. „Timpul”, din Iași, sub titulatura În lumea presei interbelice. Nu doar acest segment temporal este adus sub lupa cercetătorului, ci ancore investigatoare se extind și cu decenii în urmă, cartografiind o mapă a originii unor publicații anterioare, cu existență autonomă sau cu posteritate, cu precădere în a doua jumătate a secolului anterior. Autorul ne etalează și o evoluție a fenomenului gazetăresc până în culminațiile pe care le propun, ca importanță decisivă, anii interbelici în cultura noastră. Ceea ce autorul decide ca important de semnalat este nu atât recenzarea, de tip istoric, statistic, a unei puzderii de publicații, nu puține cu existență efemeră și cu impact abia vizibil, ci reliefarea rolului unor adevărate trusturi de presă, cu activitate longevivă și cu impact de mare rezonanță în viața publică a cetății. Două fapte sunt meritorii de urmărit pentru a evidenția importanța unei prestații de acest gen în sânul vieții sociale: longevitatea și tirajul, acesta din urmă semnalând audiența de care s-a bucurat la benificiarii de fapt, cititorii. De exemplu, ziarul „Universul”, cel mai remarcabil și popular între competitori, a funcționat, cu doar o pauză de doi ani, din 1884 și până în 1953. Dacă pe la începutul secolului tirajul său făcea un rating de zeci de mii de exemplare, în perioada de apogeu numărul acestora urca până la 200.000… Recolta de prospecții pe care o adună autorul din cercetarea atentă și inspirată din lumea presei interbelice se concretizează într-o mină de informații de cea mai bună calitate, dând satisfacții de lectură cititorilor dornici de a investiga astfel un trecut aureolat de evenimente dintre cele mai diverse din societatea românească de acum aproape un secol. Cele treizeci de secțiuni ale cărții își propun a reactiva evenimente dintre cele mai marcante din anii deveniți de „top” ai istoriei noastre din perioada ei cea mai fastă sub toate aspectele. Cu un fler de nedezmințit, autorul aduce la rampă nu doar evenimente de senzație din viața socială, colportate de articlierii de renume ai timpului, ci și regimul cotidian al vieții organelor de presă ale vremii, modalitățile lor de subzistență și propășire. Avem astfel sub priviri o defilare de fapte și întâmplări consemnate în revuistica și periodicele acelor ani de maximă ebuliție socială și culturală, dar și cancanuri de răsunet care nu încetează a ne surprinde prin ineditul și coloratura lor. Toate acestea formează o materie primă diversă și abundentă, care pare a ține loc de o istorie înregistrată pe viu, în articulațiile ei organice, abia scoase aburind din creuzetul evenimentelor reale, iar nu rumegate de condeie placide ale istorigrafilor mai mult sau mai puțin înregimentați comanditarilor politici aflați la putere. Este ceea ce alcătuiește atât un spectacol renăscut al vieții publice, cât și savoarea relatărilor la cald, de primă mână.
Cine nu cunoaște, de pildă, nimic din ce a constat fenomenul de masă numit „Maglavit”, avându-l în centru pe ciobanul și profetul Petrache Lupu, ajuns vedetă a ziaristicii vremii, sau nu are de unde lua la cunoștință în ce fel și-a petrecut regele Carol al II-lea un voiaj cu trenul de la București la Londra și retur, cu amănuntele sale mai mult decât picante… și multe alte întâmplări care i-au adus în confruntări până la provocări în duel pe polemiștii presei, are ca satisfacție de lectură pasaje unicat, altminteri încețoșate sau ocultate de timp. Nu puține deslușiri ale unor evenimente controversate în epocă, scandaluri politice răsunătoare, precum și detalii semnificative gravitând în jurul multor acte cunoscute doar de puțini privilegiați sunt puse la dispoziția cititorului de azi, dornic să-și completeze argumentat și documentat o viziune istorică aplatizată de prezentări amorfe din cărțile de istorie. Fapt pentru care îi va rămâne recunoscător autorului devotat misiunii sale investigatoare și care s-a străduit să scuture colbul de pe multe pagini devenite pură arhivă, cu scopul declarat de a produce o apropiere între noi și înaintașii de dinaintea fostului regim socialist de tristă amintire. Și în același timp, un memento comparativ implicit față de stările de lucruri de acum, în care preocupările generale par să vizeze doar problematica unui prezent incert și amorf, cu lăsarea de izbeliște memorială a unui trecut aureolat de nu puțină glorie reală − față de patosul care îi însuflețea pe gazetarii din prima jumătate a secolului apus în a-și face cu probitate și profesionalism netrucat nobila meserie cetățenească de cronicari ai timpului și ai vieții publice contemporane lor.
Fără nicio urmă de îndoială, Dan CIACHIR este unul dintre corifeii cercetării aplicate, atât în perimetrul vieții cultural-literare, cât și al celei ecleziale, în care se dovedește o adevărată autoritate.
A demonstrat-o în mod strălucit în întreaga sa prestație de istoric și analist critic pe o perioadă de nu puține decenii de activitate de înaltă clasă, maestrul Dan CIACHIR.
Mihai BOTEZ STÎNCARU
„iubesc HÂRTIA !”
este un proiect al Fundaţiei „C.M.IMAGO”.
