Acasă Cultura Da, iubesc hârtia mai mult decât orice altceva

Da, iubesc hârtia mai mult decât orice altceva

2032
0
DISTRIBUIȚI

O modalitate de mult încetăţenită de a sonda opiniile personale ale indivizilor este cea a chestionariilor, practicată atât în anchetele sociologice pe diverse centre de interes, cele de ordin psihologic impuse de anumite cerinţe, cât şi ca mondenitate de salon (v. celebrul chestionar zis „al lui Proust“).

Odată ieşit din arealul preocupărilor socio-profesionale, m-am văzut scutit, prin-tre alte sâcâieli, şi de atare intruziuni în propria intimitate. Căci resimţeam ca suficient de agresive şi aproape insolente aceste nu o dată supărătoare controale din exterior în sufletul omului, spre a da curs la tot felul de curiozităţi.

Însă constat că, sub o formă voalată, deprinderea de a  proceda la introspecţii n-a dispărut din panoplia habitudinilor, mutându-se în chiar mentalul propriu.  Şi aceasta întrucât a-ţi pune întrebări şi a încerca să le dai răspunsuri e o constantă a psihismului uman, mai ales de la o anumită vârstă încolo. Vreo patru/cinci întrebări mă vizitau în mod destul de frecvent în vremurile din urmă, aşa încât, spre a nu le vedea preschimbându-se de-a binelea în obsesii, am căutat a le satisface prin răspunsuri cât mai aproape de adevăr, în speranţa că mă vor lăsa să-mi văd de liniştea mult dorită. Mă voi referi aici la una singură, ocazionată, e drept, şi de o solicitare venită din afară. Ea s-ar putea formula după cum urmează: „Care este pentru tine, lucrul pe care-l socoteşti cel mai preţios şi folositor vieţii tale în ansamblul ei?“ Sau în alţi termeni: „Care ar fi ultimul lucru de care nu te-ai putea dispensa în această viaţă fără sentimentul că ai fost dezmoştenit de ce îţi este mai scump?“

Să ne înţelegem, există lucruri de privarea cărora se leagă   condiţia vieţii însăşi. Nu la acelea mă refer, întrucât acelea sunt ale tuturora, fiind strict vitale. Eu mă raportez la acel lucru de suflet şi promovat intim şi unila-teral la statutul existenţial de geamăn inseparabil, aidoma unui siamez insecabil.

Şi ca să nu mai lungesc aşteptarea nimănui, îl dezvălui cu gestul brusc cu care este dezvelită, integral şi fulgurant, o statuie. Este HÂRTIA. Fireşte, o simplă declaraţie frustă nu e de ajuns, se cer argumente, şi la asta voi proceda. Spre a mă face convingător, o voi lua oarecum pe firul apei îndărăt către izvoare. Atât cât am reuşit să dobândesc de la viaţă îl datoresc, neîndoios, cărţilor. Nu mi-e greu să deduc ce m-aş fi făcut fără ele, lipsit de ajutorul lor; în orice caz, după sistemul meu de valori, ceva apropiat de zero. Practic o viaţă fără niciun orizont, insipidă, un chin zilnic pe drumul către groapă. Obişnuitele atracţii ale lumii mie nu-mi spuneau mai nimic, erau un erzatz ieftin de tot. şi fiindcă tot veni prin preajmă ideea morţii, de a cărei realitate nu mă mă desparte în prezent prea mult timp, iată ce mi-aş dori să am alături în acele momente ale despărţirii de toate de pe pământ: nu atât flori, care în scurtă vreme îmi vor copia soarta de muritor ci, fiindcă sunt oarecum inconturnabile în atare decor funebru, doar acele „flori dintre care niciuna nu se vestejeşte“, cum inspirat numea prin alegorie un poet creaţiile poetice nemuritoare. Şi aşa cum alţii visează la cavouri  sculptate în  marmură, eu visez un mormânt tapisat cu rafturi de bi-bliotecă. O duioasă utopie, fireşte, însă una după care sufletul meu ar tânji cu siguranţă. Spre a-mi ţine tovărăşie şi în lumea de dincolo cu aceeaşi încântare cu care au făcut-o şi pe lumea aceasta. Nu e singulară dorinţa aceasta a mea, dar nici nu o întâlnim pe la toate răspântiile de drum. Iată ce spunea undeva scriitorul Al. Philippide: „M-atârn de tine, Poezie, / Ca un copil de poala mumii,/ Să trec cu tine puntea lumii/ Spre insula de veşnicie…“ Sau altul, nu dintre cei mai faimoşi, într-o rugă către Prea Înaltul Ceresc, din preajma marii treceri: „Pune-ţi în lucrare divinul har:/ Mântuie cărţile de calvar (…)/ Clădeşte-ni-le adăpost şi altar;/ Acceptă-le-n Empireu / Ca peun sacru trofeu;/ Deschide-n Rai bi-blioteci/ Să putem citi-n veci de veci./ Altfel o să ne fie greu./“ (R. Vulpescu)

Cărţile, da… Oare cum ar fi existat ele pentru noi dacă le-ar fi lipsit suportul material al hârtiei, pasta aceea inventată de chinezi cu milenii în urmă şi trasă în foi numai bune de imprimat pe ele cunoaşterea totală a lumii?! Mă îngrozesc numai la gândul funest al groaznicei lipse! Doar un deşert saharian i-ar putea sluji unei lumi astfel văduvită  echivalentul comparatistic… Ce ar fi fost toată copilăria mea, în care în loc de jucării aveam parte doar de unelte de lucru pe câmp, dacă mi-ar fi fost vămuită de cărţile de poveşti, compensatoare de atâtea prozaisme ale începutului de drum… Apoi adolescenţa, în care singura şcolire ar fi fost să devin doar lucrător al ogoarelor sau în afunduri de codri… de n-ar fi fost cărţile care să mă formeze pentru ceva mult mai dezirabil în existenţă. Sau profesia…

Nimic din toate acestea fără viaticul blagoslovit al hârtiei, în al cărei ecran magic se traduceau întru fiinţare veritabile minuni, nicicând posibile altădată, sau în altă moda-litate. Mai este atunci cazul să-i trezesc mirare cuiva spunându-i de ce respect hârtia mai mult decât orice altceva pe lume, de ce o iubesc mai mult decât pe cea mai dragă fiinţă? Eu zic că se înţelege de la sine, fără mult efort de imaginaţie. (Mihai BOTEZ)

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.