7.8 C
Piatra Neamt
sâmbătă, decembrie 5, 2020
Acasă Blog

Maşină arsă în Dărmăneşti

0

În după-amiaza de 3 decembrie, din cauza unui scurtcircuit la instalaţia electrică, o maşină parcată în faţa unui post de transformare electrică, pe strada Nicolae Iorga, în cartierul Dărmăneşti (al municipiului Piatra-Neamţ) a luat foc.

Poliţiştii şpăgari de la Târgu-Neamţ, condamnaţi definitiv

0

Curtea de Apel Bacău i-a condamnat, definitiv, la închisoare cu suspendare, pe cei patru poliţişti rutieri târgnemţeni judecaţi pentru luare de mită.

A incendiat casa nevestei

0

Nicolae Lalău, un bărbat în vârstă de 50 de ani, din satul Oşlobeni (al comunei Bodeşti), i-a dat foc locuinţei nevestei (Tatiana – 48 de ani), pe fondul unor neînţelegeri mai vechi, în după-amiaza de 2 decembrie.

Lemn de foc – ultima strigare

0

Iarna bate la uşă, iar pentru cei care încă nu au apucat să-şi facă stocuri suficiente de lemne de foc Direcţia Silvică oferă peste 10.000 de metri cubi de combustibil la preţuri avantajoase.

„iubesc Hârtia!” Retro-cedarea luminii

0

Razele soarelui pătrundeau discret prin ferestrele bisericii. Era încă dimineață, bunicul deschisese Porțile împărătești și, deși biserica era aproape plină de oameni, unii încă veneau, cu evlavie, cu jena firească a omului bine crescut care întârziase. Bărbații se așezau în dreapta, femeile în stânga. Sentimentul meu era că fiecare își cunoștea locul și se strecura cuviincios spre spațiul acela. Bunicul meu, preotul, în straie de un verde smarald, cu auriu, (întotdeauna a avut haine preoțești de un verde smarald) se mișca în altar firesc, dar cu fermitate, cu cadelnița în mâna, lăsând în urmă mirosul de tămâie, care producea un calm social și stilistic. Nu înțelegeam prea bine ce facea, dar totul părea o pregătire și chiar așa era.

Oamenii, bărbați sau femei, cele mai multe îmbrăcate în straie tradiționale superbe, se așezau în rând în fața altarului. Bunicul ieșea la ușa altarului, schimba câteva vorbe cu fiecare, primea o lumânare aprinsă, o bucată de pâine cu o formă ușor ciudată și o bucată de hârtie. Totul se desfășura calm și vedeam figurile împlinite ale oamenilor întorcându-se la locurile lor, după ce vorbiseră cu bunicul. Încercam să-mi explic ce anume se întâmpla, de ce lumânarea aprinsă, de ce bucata aceea de pâine și, mai ales, de ce biletul acela de hârtie?  Ce însemnau toate astea și de ce erau oferite, cu bucurie, bunicului meu?

Mi-era greu să înțeleg atitudinea lui care parcă nici nu mă vedea, era senin, dar îi simțeam transfigurarea și atitudinea diferită cumva de aceea pe care o avea acasă. Înțelegeam doar că aici el este în centrul atenției, că reprezintă o autoritate deși, desigur, nu știam acest cuvânt la vârsta aceea. Urmăream atentă și curioasă întreaga lume precum și mișcările lui calme, limpezi, decente.

Atmosfera era caldă, de liniște, spartă doar de gestul exagerat al vreunei femei care se dorea băgată în seamă fie agitându-se și stingând o lumânare gata să cadă, fie așezând obsesiv coșul cu coliva de pomană, fie făcând observație cuiva care nu respectase întocmai rânduiala. Privea apoi întreaga adunare cu aerul că ne salvase pe toți de la cine știe ce dezastru, sau, eroic, de la cine ce faptă echivalentă cu un sacrilegiu. În ciuda vârstei pe care o aveam, intuiam că acolo era o lume, cu o anumită stare, cu reguli, cu priviri limpezi sau chiar, uneori, piezișe, între vecine care-și revendicau tacit supremația în ceva!

Soarele începea să fie mai puternic și ajungea până în mijlocul bisericii, la strana în care stătea bunica mea, Maica preoteasă, cum îi spuneau oamenii din sat. Înaltă, dreaptă, cu părul tuns (culmea!) à la Mireille Mathieu, dar cu o eșarfă acoperindu-i capul, cu o figură aproape imobilă (doar ochii se mișcau scrutător și totul era evaluat cu consecvența omului care avea responsabilități) părea stâlpul pe care se susținea întreaga biserică. Poate chiar așa era, de vreme ce toată lumea îi căuta privirea aprobatoare, de vreme ce toți încercau în diferite feluri să-i câștige bunăvoința, iar ea se încăpățâna să-și păstreze aerul imperial care o caracteriza. Fiică de notar din Ucraina, bunica a avut o soră, Raisa, căsătorită tot cu un preot, unchiul Grișa, și doi frați, unul avocat, care a locuit în Piatra Neamț și care a fost nașul meu, iar celălalt,Toma, profesor de fizică și director de liceu care a stat 15 ani deportat în Siberia. „Impersonalitatea” ei avea ceva aristocratic, nimic nu părea s-o tulbure, deși simțeam când ceva nu-i era pe plac sau când atmosfera i se părea cuviincioasă.

În ciuda acestui comportament, bunica avea umor, autoironie, haz. Cred că eram la lecția de „învățat” stări, altminteri cum era să înțeleg că ele, stările, sunt contextuale, precum hainele, precum vorbele, precum emoțiile. Rar îndrăzneam s-o întreb ceva, dar știa că un copil nu are starea necesară să participe la o întreagă slujbă, deși îmi tot explicau, acasă, care e datoria unei nepoate de preot. Când simțea că răbdarea mea e pe sfârșite, se apleca și-mi spunea, scurt, că pot să ies în curtea bisericii. Era un moment pe care îl așteptam cu nerăbdare pentru că și acolo era o lume de explorat: era cimitirul, cruci felurite care mă impresionau doar vizual, dar în primul rând erau copiii cu care inventam jocuri, cu care mâncam mere mărunte și dulci, de vară, din copacii pe care bunicul îi plantase în curtea bisericii. Nu erau mere din soiuri nobile, dar gustul lor era inegalabil, deși noi le culegeam de pe jos și aveau și pete de lovituri și furnici.

Erau și oameni maturi care-și luau un scurt răgaz de la rânduiala slujbei și ieșeau în curtea bisericii să vorbească între ei. Ascultam povești despre muncile în gospodărie și animale, despre oamenii care nu mai erau și îmi amintesc cu acuratețe o poveste tristă despre o fetiță care murise la 16 ani și despre care se spunea că i se făcuseră vrăji. Era, pentru mine, o poveste stranie, prin personaj (știam că doar oamenii bătrâni mor) și mai cu seamă prin cuvântul vrajă, cuvânt pe care îl „intuiam” din basme. Se vorbea ceva despre o găină neagră, despre părul de coadă de cal, găsit de mama fetei pe prispă și depre faptul că o înmormântaseră îmbrăcată mireasă. N-aveam să aflu despre metafora moarte-nuntă decât mult mai târziu.

Cât stăteam în curtea bisericii nu aveam îngăduința să mă depărtez prea tare de intrarea în biserică, pentru că, la un moment dat, apărea în grabă, gâfâind, câte o femeie din sat pe care Mama Nina (așa îi spuneam bunicii, așa i-am spus toți cei trei nepoți) o trimitea să mă cheme; de regulă, cea care primea sarcina era desfigurată de îngrijorarea de a mă găsi repede, căci ordinul era scurt, neșovăielnic și oarecum intempestiv, deși până și eu știam că urma să iasă bunicul cu Sfintele daruri și era musai să fiu prezentă, o prezență ce trebuia săvârșită în genunchi; singura care rămânea în picioare în biserică, dar cu capul plecat, în semn de evlavie și respect (de la care nu a abdicat niciodată), era bunica; pentru mine și momentul acesta era teribil de interesant, pentru că, pe sub ochi, cu capul plecat, puteam urmări ce fac toți cei aflați în genunchi. Înțelegeam că unii erau parte la importanța momentului, alții păreau cu gândurile răvașite, aiurea, alții „se spionau” reciproc, mai ales tinerii, exact cum faceam și eu!

Uneori ridicam capul și-mi priveam bunicul care, foarte rar, îmi zâmbea discret de sub barba scurtă și frumos îngrijită; era întotdeauna impecabil, iar eu știam și că mirosea teribil de bine a parfum bărbătesc de calitate (nici nu știu în timpurile acelea de unde îl cumpăra); cert este că a fost întotdeauna extrem de pedant!

În mijlocul bisericii, cu potirele în ambele mâini și cu dascălul care-i ținea Evanghelia, bunicul oficia legătura acestei lumi cu aceea de Sus; era un moment de liniște adâncă, tulburătoare, în care simțeam cum întreaga adunare respira agățată de cuvintele lui care vibrau! Lui, parcă îi creșteau aripi invizibile și nu m-aș fi mirat să-l văd levitand ca în tablourile lui Chagall.

Venea apoi rândul acelor biletele de hârtie pe care bunicul le primise la începutul slujbei, le ținea în mână și citea niște nume: înșiruirea numelor acestea, care, pentru mine nu reprezentau ințial prea mare lucru, crea emoție, emoția o simțeam pentru că bunicul parcă le rostea cu sufletul pe buze. Ușor, ușor, deveneam captivă într-o lume împărțită, aveam să aflu, între vii și morți. Se crea o insulă a purității, născută în răspăr cu lumea pe care o trăiam afară, o insulă cu personaje scrise pe bucăți de hârtie, o lume ce nu s-ar fi izit dacă nu ar fi fost hârtia. Sunt sigură acum că în astfel de momente se șlefuiește sau se obturează definitiv, lentila prin care se întrevede spiritul.

Scena cititului biletelor, despre care ulterior am aflat că se numesc pomelnice, se relua la finalul slujbei. De astă dată erau numiți „în auz”, doar cei care se aflau deja în lumea Cealaltă, prin urmare, am înțeles că pomelnicul e un bilet de intrare într-o cu totul altă dimensiune!

Slujba se încheia cu predica în care bunicul rostea rotund și limpede cuvinte pline de sens și chiar purtatoare de soartă. Simțeam că vorbele lui erau, simultan, sfaturi de mare raspundere, dar și de mare încredere în oameni, căci un preot umbla la țesătura intimă a fiecarui individ și fiecare are acel ceva care nu poate fi sistematizat. Urma binecuvântarea, barbații erau miruiți, apoi urmau femeile. Scena continua cu sărutatul mânii preotului, dar și a bunicii mele, Maica preoteasa, care își păstra spațiul intim ținând mâna întinsă, nu ostentativ, ci firesc, dar „suveran” în același timp. Cred că era forma ei de protecție, dar și de autoritate, deși sufletul ei mai degrabă îmbrățișa, decât excludea. (…).

Soarele pătrundea prin ferestrele bisericii la fel de discret, ca întotdeauna, poate chiar mai discret, fiind mijlocul toamnei. Mama se mișca în biserică cu o deprindere organică, pregătind slujba de pomenire a bunicilor mei. Stăteam în același colț al bisericii ca în urmă cu zeci de ani, și o priveam cu admirație pentru fermitatea fără ofensă și pentru toleranța neflască care a caracterizat-o toată viața.

Slujba începuse, și, recunosc, mi-a luat ceva timp să mă dezmeticesc, să-mi urmăresc gândurile, să privesc oamenii adunați, să urc spre ordine, armonie, absolut. Trăiam stări ciudate, mi se părea nefiresc ca în această biserică din Câmpulung Muscel nu oficia slujba bunicul meu, ci un cu totul alt preot, mult mai tânăr, cu altă voce, cu alte straie. Și, deodată, am văzut razele soarelui palid, că ajunsesera la strana bunicii mele. Ea nu mai era. Dar o vedeam.

Ghidată, probabil, de un ideal al autorității, niciodată, până în momentul acela, n-am îndăznit să mă apropii de strana ei. Și, deodată, auzindu-i numele pomenit, mi-am dat seama că, pentru a obține continuitatea, e nevoie de oameni ai continuității și am pășit, timid, cu pași mici și șovăielnici spre strana ei, ocupând, după aproape cincizeci de ani, un loc care fusese, pentru mine, o insulă a unei ființe alese, încrezătoare în valorile umane, precum bunătate, vrednicie, autoritate și cinste. Când am ieșit la lumina zilei, mi-am zis că pomelnicul e prilejul de a iubi Hârtia care a intrat în compoziția sângelui meu uman și literar, în lumea în care există doar consimțământul interior.

 

Prof. Luminița-Georgeta VASILE VÎRLAN

Biserica din Drăgăneşti a ars de la o candelă

0

Incendiul care a făcut scrum Biserica „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena“, din satul Râşca (al comunei Drăgăneşti), a pornit de la o candelă, potrivit sublocotenentului Irina Popa, purtător de cuvânt al Inspectoratului Judeţean pentru Situaţii de Urgenţă „Petrodava“.

Flamma ex lapis, Florin Mircea ZAHARESCU

0

„Lumina vieții i se-ncredințează îndrăzneț,
Când nu ezită-n legământul spiritului să se lege.”

Friedrich Hölderlin – Devenirea spiritului

 

O, cât mi-ar fi plăcut ca anterior acestei încercări pe hârtie să mă fi putut întâlni cu Florin Mircea ZAHARESCU în persoană, să îl pot ispiti dialogal, să îl ascult și, vai, să am privilegiul de a-i intra în atelier. Era aproape aranjat un asemenea scenariu, dar aceste vremuri tulburi și neclare l-au nimicit din fașă. Nu ne putem îngădui eliberări prin strângeri cinstite de mâini, căldura unei îmbrățișări și nici bucuria dezinvoltă a dialogului într-un spațiu intim artistului. Nu. Acestea toate contravin acum legii și chiar dacă sunt interdicții spre binele general, tot ca îngustimi de exercițiu liber le percepem.

În acest context neprielnic ne rămân ca soluții de avarie recursul la memoria personală și apelul la îndemânările actuale de informare. Eram prin clasa a VI-a a Școlii Generale nr. 3 din Roman când Florin Mircea ZAHARESCU a intrat la ora noastră de dirigenție. Era înalt și subțire ca un schimnic, cu barbă blond-fânie, plete, sobru, cu o cămașă pepită și un pulover verde închis. S-a lăsat o liniște grea de tot în preajma acelei ființe noi care venise parcă să respire tot aerul din încăpere. Îmi venea să mă fac și mai mica decît eram în banca a doua din mijloc. A tocmit o listă cu elevii dispuși să participle la un curs de modelaj în lut, angobă de fapt, dar noi nu știam ce este aceea. Eu nu m-am oferit pentru că aveam deja o extracurriculară plină și obositoare, dar diriginta mea, doamna dragă inimii noastre, Georgeta Ungureanu, m-a înscris cu de la sine putere pe o pagină ruptă dintr-un caiet de matematică.

Și așa, într-o zi de marți, pe la amiază, după ore, vreo nouă elevi, îngrămădiți în jurul unei mese de lemn am primit prima temă: tăblița cu flori. Am presat argila, am decupat-o și apoi am modelat fiecare după închipuirile proprii. De foarte sus, de sub tavan, ochii profesorului ne observau atent pe fiecare. La o a doua oră, pe tăbliță, trebuia să facem câte o jumătate de ou cu vârful în jos. Se pare că oul meu era cel mai reușit, așa că domnul profesor m-a ajutat să facem un basorelief special: chipul lui Ștefan cel Mare. El a făcut un ochi, eu pe celălalt. Nasul mi-a dat de furcă dar magistrul, din două mișcări radicale, a îndreptat „oroarea” cu ebosorul. Furam din ochi fiecare gest al mâinii lui. Bucuria îmi creștea în suflet ca floarea de bujor, fața îmi ardea, inima de copil bătea tare, tare. Nu mai aveam ochi și nici urechi pentru nimic altceva decât bucata aceea de lut care se schimba sub ochi și devenea apariție voievodală.

Bucuria de a modela nu a dispărut nici în ziua de azi, iar pe vremuri am lăsat acelei școli  capetele scriitorilor și voievozilor însemnați, așa, de pus în vitrine. Am fost așadar în preajma maestrului pentru câteva ore. Nu știu de ce, elevii înscriși au abandonat cursul în acea iarnă și m-am trezit prin zăpada înaltă cât gardul singură la poarta casei lui Florin ZAHARESCU. Mi-a fost rușine să strig și mai rușine să intru. Am plecat tristă spre casă, tristă de tot. Apoi mi-am revăzut profesorul pe stradă iar mai târziu în cabinetul unui alt maestru dintr-o lume diferită, aceea a profesiunii daravelilor legale și neînțelegerilor omenești. L-am privit doar, fără curajul de a-i vorbi.

În tot acest timp i-am admirat creațiile cu acea reținere tăcută, timidă a aceluia care recunoaște între oameni pe cel iubit de zei și de muze. Da, acest om a fost dăruit în multe feluri: bărbat frumos, cu plete bogate, înalt, cu prestanță naturală, trăsături viguroase, talent și har fără măsură. Nu putem ști vreodată care a fost prețul acestora, dar regulă este ca artiștii să dea tribut greu de suferință pentru capriciile Parcelor și bunăvoința zeilor. Și pentru că nu putem vorbi despre ceea ce nu știm, ne rămâne să citim după putință aura chipului și lumina tristă a privirii sale.

Din modestul nostru punct de vedere, lui Florin Mircea ZAHARESCU ar trebui să i se dedice o emisiune de timbre cu efigie, măcar pentru trei trăsături generice ale întregii sale creații: proporția, solemnitatea și excelența. El nu pictează o mână întinsă, ci darul, nu un trup de femeie, ci femeia, nu un sfânt, ci sfințenia, nu un peisaj, ci întîiul peisaj, primul de după Geneză. ZAHARESCU este clasicul dintre post-modernii români, o coloană. Îmi amintește de o exprimare a lui Paul Eluard: „fiecare mișcare artistică își are grecii săi”. Se simte în fiecare trăsătură, în fiecare  tușă, o bună stăpânire a meșteșugului care precede arta, știința volumului geometriec și a corpului fizic, linia și curbele trupului uman, siguranța și precizia expresiei. Artistul nu pare să aibă ezitări, nu-și invocă muza, pare că aceasta îl strigă. Impresia generală, proprie marilor creatori, este că poate lucra foarte ușor în orice material sau gen ales. Este sculptural chiar și în pictură, rigoarea liniilor este perfect capabilă să exulte puterea unui incendiu interior care rămâne nestins în toată creația sa.

Arta lui respiră vital și adânc printr-o cunoaștere profundă a unui adevăr mistic, dur și umil totodată. Cred că acum, în deplinătatea maturității creatoare, a intrat în posesia tainică a unei formule pitagoreice prin care posedă esența lumii și aceasta i se supune.

Îmi este imposibil să cuprind în această încercare modestă universul complex al creației sale. A încerca să scrii despre tot pare mai degrabă un exercițiu de generalitate și de complezență impur și insuficient. Opera lui poate fi citită în multe chei poetice sau raționale, resimți atmosfera clasică și efuziunile lui Hafez, pare occidental în metodă și oriental în percepție. Privindu-i lucrările pe ecranul impersonal, deplâng neșansa de a nu simți izul uleiului de in și al pânzei, mirosul ceramic al sculpturilor, dar mă resemnez și, fără să-mi dau seama, revin asupra peisajelor, asupra seriei de „Acvatice” și „australiene”. O chemare inconștientă mă tot aduce aici, deși anterior făcusem o patimă pentru portretul său, pentru mâini și, în general, pentru formele corporale momumentale în care, deși fragilitatea  nu pare să încapă, este totuși acolo în chip de durere, de crispare, la vedere, ca un nimb, ca o aură. Artistul are cunoștința grandiosului în executarea corpului uman și modul în care îl reprezintă transmite atât fervoarea de flacără a credinței cât și tăcerea înghețată a durerii.

Pulsațiunea credinței christice este peste tot prezentă în creația lui Florin Mircea ZAHARESCU și se regăsește îmbrăcată în solemnitate lipsită de vehemență explicită, ea se află în însăși „forma mentis” a actului artistic. La fel, peisajele sale au ceva din biruința ceasurilor dintâi ale creației. Lumina, apa și uscatul sunt primordiale, vedem lumea în primele ei ceasuri și respirația duhului asupra ei. Simetrii și ciocniri dramaticese se petrec în peisajele artistului. Nu aflăm liniște acolo, ci delimitare tragică a elementelor, implicită, subînțeleasă, stihială.

O, și câte încă ar mai fi de spus. Dar…

În acest context neprielnic iar nu am reușit să ne vedem. Asta pentru că… și Arta a fost contaminată! Expoziția „Florin Mircea ZAHARESCUpictură de șevalet” și lansare album de la Galeria Lascăr Vorel, programată inițial pentru vineri, 13, „va urma”…

Anica LUNCANU

Comunicat de presă – 22 noiembrie

0

Click aici pentru a vedea comunicatul de presă : Comunicat de presa lansare final 132933

Comunicat de presă – 20 noiembrie

0

Click pentru a vedea comunicatul: Comunicat de presa lansare 132966

Accident cu trei victime la Secuieni

0

Neacordarea de prioritate a dus la producerea unui accident rutier, în dimineaţa de 7 noiembrie, în comuna Secuieni; evenimentul soldându-se cu rănirea a trei persoane.

Rezultatul incertitudinii salariale: Asistenţii maternali părăsesc sistemul

0

Zeci de asistenţi maternali au părăsit sau au anunţat că urmează să părăsească sistemul de asistenţă socială, ca urmare a incertitudinilor legate de plata salariilor.

Poliţiştii Filip şi Anton – condamnaţi definitiv

0

Agentul Adrian Costel Anton şi comisarul Ilie Filip, suspendaţi de la „Permise“ după ce au fost trimişi în judecată şi condamnaţi în primă instanţă, vor fi daţi afară din Poliţie, în urma pronunţării unei sentinţe definitive, pe 4 noiembrie, la Curtea de Apel Braşov.