Dr. Constantin Colesniuc: „Tinerii, la 20 de ani, au ajuns să fie cocoşaţi, strâmbi, pentru că stau toată ziua la calculator şi pe tablete“

Doctorul Constantin Colesniuc, medic specialist în Recuperare, medicină fizică şi balneologie, are 35 de ani, este bicăjean şi, de ceva timp, s-a stabilit în Piatra-Neamţ. A absolvit Medi-cina la Iaşi şi tot acolo a făcut şi rezidenţiatul, iar acum este doctor atât pentru pacienţii care ajung în Policlinica Spitalului Judeţean, cât şi pentru cei care se adresează Spitalului Orăşenesc Bicaz. Ne-a spus că, pentru el, străinătatea a fost o tentaţie, mai ales în perioada rezidenţiatului, care l-a bântuit o vreme, dar a ales căldura oamenilor printre care a crescut şi a hotărât să rămână împreună cu prietenii şi familia pe care o consi-deră cea mai mare comoară. La el ajung pacienţi de mai toate vârstele, care au diferite afecţiuni ale coloanei vertebrale, ale articu-laţiilor, posttraumatice, din sfera patologiei reumatismale etc. Şi indiferent de cine îi calcă pragul cabinetului, dr. Colesniuc este omul care nu ar ignora niciodată un pacientul care-şi spune durerea, pentru că, din punctul lui de vedere, acesta înseamnă prevenţia. Un aspect la care ţine şi pe care îl promovează ori de câte ori i se oferă şansa.

– Cine sunt pacienţii care ajung la dumneavoastră?

– Avem inclusiv copilaşi, cu vârste cuprinse între 7-9 anişori, care au scolioze, cifoze. Apoi, pacienţi care sunt direcţionaţi de pe alte specialităţi, post-traumatici sau cu afecţiuni degenerative: coxartroze, gonartroze; din patologia reumatismală: poliartrite, spondilite anchilozante.  Cam toate categoriile de pacienţi ajung la noi. Cel mai des întâlnite afecţiuni sunt artrozele, gonartroze, scoliozele cervicale, lombare degenerative, care apar odată cu înaintarea în vârstă.

– Ce rol are prevenţia în tratarea acestor afecţiuni?

– Sunt unii oameni care au în jur de 60 de ani şi spun că nu au nicio boală. Asta este interpretabil. Mergi la medic, faci un set de analize, faci nişte investigaţii şi apoi mai vorbim! Sunt foarte mulţi care aşteaptă şi stau ani de zile şi vin abia atunci când nu mai suportă durerea. Unele afecţiuni se pot trata altfel dacă sunt descoperite într-o fază incipientă. Şi unii descoperă că ceva nu e în regulă, dar preferă să ducă boala pe picioare şi ajung la cabinet când se mai poate interveni prea puţin. Ne lipseşte aproape cu desăvârşire cultura prevenţiei care, din punctul meu de vedere, ar trebui dezvoltată din perioada preşcolară.

– Aminteaţi de copii care vin să primească tratament de la dumneavoastră. Ce fel de afecţiuni prezintă?

– Tinerii, la 20 de ani, au ajuns să fie cocoşaţi, strâmbi, pentru că stau toată ziua la calculator şi pe tablete. În special cu cifoze şi scolioze. Vin foarte mulţi copii cu astfel de probleme. Înainte, când copilul bătea mingea în faţa  blocului şi făcea mişcare, era mult mai bine, altfel se dezvolta. Acum, nici în şcoli nu mai fac sportul aşa cum ar trebui făcut. Foarte importantă, în acest aspect, este şi relaţia dintre părinte şi copil pentru că dacă părintele nu ia în calcul semnalele transmise de copil despre durerile lui, lucrurile se pot complica. Şi copilul poate avea unele dureri nepatologice, date de tulburări de creştere, dar unele pot ascunde nişte afecţiuni care chiar se pot îndrepta prin gimnastică me-dicală, prin recuperare sau altceva ce ţine de colegii mei din alte specialităţi. De aceea, este important ca părinţii să-şi asculte copiii, să le ia în serios durerile şi să-i monitorizeze cu atenţie astfel încât să se ajungă din timp la medic.

– Când se face recuperarea mai greu?

– Vorbim despre bolile care prin natura lor sunt degenerative, care au o evoluţie lentă – gonartrozele, coxartrozele şi care nu pot fi tratate printr-o aşa-zisă pilulă minune. Tatamentul adjuvant îl ajută pentru o perioadă de timp, dar nu tratează cauza. Chiar dacă, în general, astfel de afecţiuni nu pot fi eliminate, printr-un tratament corect şi făcut la timp calmează simptomatologia şi creşte calitatea vieţii pacientului.

– Când putem face recuperare şi când nu?

– În general, tot ceea ce înseamnă acut, adică acutizarea unei boli necesită doar tratament medicamentos, care scoate din puseul respectiv pacientul, combinat cu repausul. Ceea ce însemnă cronic poate fi tratat. Ceea ce este mai greu în recupe-rare este să schimbi mentalitatea, percepţia omului asupra bolii cu care se confruntă. El trebuie să fie conştient că trebuie să ia pastila, să facă tratamentul, să respecte un regim alimentar, un stil de viaţă diferit, că niciodată nu o să mai fie cum era înainte, dar că respectând nişte reguli poate duce o viaţă mai bună.  E mai dificil acolo unde pacienţii prezintă mai multe comorbidităţi. Mai au o tensiune, au diabet, alte afecţiuni, iar fiecare medic, pentru boala respectivă, recomandă un tratament şi atunci bolnavul este în postura de a nu şti cum să reacţioneze când vede că are de înghiţit un pumn de pastile. Deosebirea dintre noi şi celelalte specialităţi este că noi, medicii de recuperare, recomandăm tratament medicamentos pentru ameliorarea bolii, însă pentru o perioadă scurtă de timp.

– Ce să facem ca să nu ajungem la dumneavoastră?

– Ghidurile spun că avem nevoie de minim 30 de minute de mişcare, zilnic, un regim de viaţă sănătos, fără nopţi pierdute, fără alte asocieri cum ar fi fumatul, consumul excesiv de alcool şi să avem o alimentaţie bogată în vitamine şi fibre. Nu sunt de acord cu tratamentele, curele sau dietele acestea în care unii medici interzic cu desăvârşire consumul de carne. Orga-nismul are nevoie de toate, pentru că aşa am fost construiţi noi. Dacă mâncăm iarbă nu înseamnă că suntem mai sănăoşi. Organismul are nevoie câte puţin din toate, diferenţa, în cazul pacienţilor, este legată de cantitatea permisă în alimentaţie.

– Ne puteţi da exemple de cazuri care s-au recuperat spectaculos?

– De obicei, cazurile care vin la noi au o evoluţie bună în tratamentul recuperator, dar ce constat eu în ultimul timp este legat de patologii asemănătoare, dar care reacţionează diferit de la pacient la pacient. Am întâlnit persoane cu pareze faciale la care am făcut tratament peste cât ar fi fost indicat şi nu a răspuns deloc, iar unii pacienţi după o săptămână de tratament erau refăcuţi complet. Evoluţia este diferită de la pacient la pacient, cu aceeaşi patologie. În mare parte, diferenţa o face stilul de viaţă, exceptând factorii de risc ai altor boli aso-ciate, cu care nu avem ce să facem.

(T. MARIAN)