De curând, un medic rezident, de loc din Zimbabwe, a fost primit cu braţele deschise de echipa medicală a Spitalului Judeţean de Urgenţă Piatra-Neamţ. Ian Nyamangodo („carne cu os“, în traducerea pe care ne-a făcut-o tânărul african), din oraşul Mutare, are 27 de ani şi a absolvit Fa-cultatea de Medicină din cadrul Universităţii de Medicină şi Farmacie „Grigore T. Popa“ din Iaşi. După această perioadă, s-a înscris la rezidenţiat, la Institutul Regional de Oncologie, alegând specializarea „chirurgie oncologică generală“. Cum la Iaşi, la Institut, nu există o secţie dedicată pe probleme acute, a fost nevoit să facă practică la Spitalul „Sfântul Spiridon“ din acelaşi oraş. Numai că, nici acolo nu a avut prea mult noroc din cauza valului mare de studenţi, direcţionaţi către această unitate. N-a vrut să stea cu mâinile în sân, lăsând să treacă pe lângă el, fără rost, anii de rezidenţiat, şi a cerut sfaturi pentru a putea alege un spital care să-i ofere oportunitatea de a se dezvolta. A ales Spitalul Judeţean, un argument în selecţia pe care a făcut-o fiind unul cât se poate de întemeiat, poate chiar decisiv. Soţia lui este din Agapia. De altfel, atunci când l-am întrebat de ce a ales Piatra-Neamţ, dr. Ian a început prin a ne spune că este „măritat“ cu o româncă din Agapia. Aveam să aflăm că o iubeşte foarte mult şi că i-a fost alături în tot procesul de „naturalizare“ într-o ţară despre care, înainte de a-i călca pragul, nu ştia mai nimic.
Motivat să urmeze Medicina, din cauza unei afecţiuni de care suferea bunicul
Dr. Ian, aşa cum ne-a mărturisit, a fost unul dintre cei mai buni elevi ai liceului din oraşul natal. În momentul în care a trebuit să urmeze o facultate, adolescentul a fost influenţat de două aspecte. Pe de o parte, de faptul că unele rude profesau în sistemul medical, iar pe de alta, definitorie, a fost suferinţa bunicului lui care, vreme de aproximativ zece ani, nu a fost diagnosticată corect. „Eu am stat o bună perioadă de timp cu bunicul meu în perioada în care el a fost bolnav. Nimeni nu a ştiut ce problemă are. S-a spus că are diabet, că e din cauza alcoolului, că ar putea suferi din cazua tratamentului medicamentos. Bunicul meu a fost diagnosticat corect când eu eram în anul al doilea de facultate. Studiind, citind cărţi de specialitate, după simptomele pe care le avea bunicul, am considerat că are boala Parkinson. I-am trimis mail medicului curant şi după ce i-au făcut analizele bunicului meu, mi-a confirmat că aşa este. Un diagnostic care a fost pus după zece ani de întrebări fără răspuns. Culmea e că (râzând – n.red), în familia mea sunt medici şi nimeni nu a reuşit să pună diagnosticul. Bunicul meu a murit când eu eram în anul trei de facultate, în noiembrie.“
Cu emoţii, de unul singur, în România: „Am crezut că nu am nimerit unde trebuie!“
Dr. Ian a fost convins de tatăl său că România e o ţară unde poate studia Medi-cina. Ce-i drept, la un preţ mult mai bun comparativ cu ceea ce şi-ar fi dorit la început. În Anglia, spre exemplu, Ian ar fi trebuit să plătească pentru un an de studii în jur de 25.000 de lire; în România, în jur de 3.600 de dolari. Singura temere pentru care nu ar fi mers în România era întreţinută de ideea că această ţară din Europa a fost condusă de comunişti. A luat legătura cu Ambasada României din Zimbabwe şi a fost lămurit. „Nu ştiam nimic despre România. Tatăl meu mi-a povestit că în perioada războiului, dintre anii 1974-1980, au fost persoane din Zimbabwe care au mers să facă Medicina în România. Mi-am spus că nu pot să merg într-o ţară comunistă, dar am aflat că lucrurile s-au schimbat şi că România este, acum, ţară membră a Uniunii Europene. Am avut de ales dintre Bucureşti, Cluj şi Iaşi. Am decis să merg în Iaşi şi, prin anul al treilea de facultate, am realizat că alegerea mea a fost una inspirată deoarece am întâlnit o universitate bună, cu oameni serioşi. Plus că ai avantajul de a obţine o diplomă recunoscută la nivel european. Îmi aduc aminte că, atunci când am ajuns în Iaşi, aeroportul nu era refăcut. Era foarte mic. Când am coborât din avion, am crezut că nu am nimerit unde trebuie. Mi-am spus că nu se poate ca un aeroport din Europa să arate aşa.“, a spus dr. Ian. A studiat medicina în limba engleză, într-o serie în care a avut colegi din mai toate colţurile lumii. Cu unii dintre ei ţine şi acum legătura, dar cea mai strânsă legătură s-a creat cu românii.
A învăţat limba română în trei luni
A hotărât că locul în care vrea să profeseze şi să-şi întemeieze o familie este România, din mai multe motive. „În perioada studiilor am avut un singur coleg din Zambia, cu care am fost prieten foarte bun. Am mai avut colegi din Nigeria, Franţa, Anglia, Irlanda, Suedia, Israel, India. Cel din India lucrează acum în Suedia; m-am înţeles foarte bine cu el. Am făcut facultatea în limba engleză. După absolvire, am mers la rectorat şi am spus că eu vreau să rămân în România. Am înţeles că trebuie să învăţ, neapărat, limba română. Pe lângă puţinele cuvinte pe care le mai ştiam de la prieteni, soţia mea a fost persoana care m-a încurajat şi m-a ajutat, în fiecare zi, timp de trei luni, ca să pot învăţa limba. Când am început rezidenţiatul îmi era teamă că nu o să pot vorbi cu pacienţii, că nu o să mă înţeleagă, dar nu a fost aşa. În spital, alături de colegi, am ajuns să învăţ şi mai multe despre o limbă care nu e din cele mai uşoare de învăţat. Acum, cred că vorbesc şi scriu bine în limba română, însă asta am reuşi în timp. Cu pacienţii mă înţeleg foarte bine.“
S-a botezat ortodox, îi plac dansurile populare şi este fan al mâncărurilor tradiţionale româneşti
Doctorul coordonator al medicului Ian, din perioada rezidenţiatului, i-a sugerat să meargă, pentru practică, la unul dintre spitalele oraşelor: Moineşti, Rădăuţi sau Piatra-Neamţ. A ales Piatra-Neamţ, dat fiind faptul că e şi mai aproapre de casa din România, de Agapia, acolo unde locuieşte cu soţia şi socrii lui. A avut temeri la început, dar în scurt timp a ajuns să spună că a dat peste nişte medici deosebiţi, care l-au integrat repede în colectivul de la Spitalul Judeţean. A prins rădăcini şi în ceea ce priveşte tradiţiile şi gusturile mâncărurilor româneşti.
Anul trecut, a trecut la ortodoxie, iar anul acesta s-a căsătorit. Despre, trecerea la ortodoxie, dr. Ian crede că este o alegere potrivită care-l apropie mai mult de Dumnezeu. „Eu sunt o persoană religioasă. Pentru mine, Dumnezeu este pe primul loc. Am fost catolic, dar de o bună perioadă de timp nu mai intrasem într-o biserică. În schimb, soţia mea merge în fiecare duminică la biserică şi am vrut să merg şi eu cu ea. Fiecare om caută pace şi linişte în viaţa lui, iar eu cred că alegând să mă botez ortodox, m-am apropiat mai mult de acestea. M-am botezat ortodox la Biserica din Filioara, unde am legat o prietenie frumoasă cu părintele Dumitru.
Despre tradiţiile româneşti post să vă spun că mă împac foarte bine cu ele. În special cu dansurile populare. Cred că dansez destul de bine. Eu eram un tip introvertit până să ajung în România, dar soţia m-a învăţat să dansez pe muzică populară şi chiar îmi place. Despre mâncăruri n-am cuvinte. Îmi place foarte mult mâncarea românească. În afară de piftie şi drob mănânc de toate. Îmi plac ciorbele, sarmalele, cozonacul. Şi din punctul acesta de vedere am o familie care îmi face toate poftele.“
În Mutare, dr. Ian a lăsat o familie pe care o vede mai rar decât şi-ar dori. Nici acolo problema medicilor nu este una mai puţin amară. Ian ne-a spus că, la cei apro-ximativ 200.000 de oameni, câţi are oraşul, este un singur medic specialist chirurg. El a ales să rămână în România pentru că aici s-a regăsit, pentru că aici şi-a întemeiat familia. Îi este dor şi de cea din Zimbabwe, dar acum este hotărât să facă orice pentru a învăţa mai multe, pentru a creşte în vocaţia pe care şi-a ales-o.
Are mai tot timpul zâmbetul pe buze şi emană un optimist care te face să crezi că visul lui nu este unul în zadar, că drumul pe care merge va face poate ca, într-un viitor apropiat, oamenii trataţi de el să aibă o şansă. Înainte de interviu, l-am aşteptat pe dr. Ian, pe holurile spitalului, aproximativ două ore. Când a ieşit din sala de operaţii nu şi-a putut ascunde uluirea, emoţia şi atracţia pe care le are faţă de responsabilitatea de a îmbrăca „halatul alb“. Se pare că acestea îl determină să facă naveta în fiecare zi, de la Agapia la Piatra-Neamţ, acestea l-au făcut să-şi amâne vacanţele pentru o altă perioadă a vieţii şi aceleaşi lucruri care l-au încurajat să spună: „Atât timp cât vor exista un spital, pacienţi şi materiale sanitare voi lucra oriunde este nevoie de mine şi sunt primit.“
Sănătate scumpă
„Sistemul medical din Zimbabwe se bazează mai mult pe asigurări private. Acolo, sănătatea este scumpă, totul se plăteşte. Bine, la nivel mondial, sănătatea este scumpă, dar acolo dacă nu ai asigurare nu e bine. Spre exemplu, dacă ai colecist acut, te operează, dar nu te externează până nu plăteşti. În caz contrar, este cheamată poliţia. Pentru apendicită, trebuie să ai o asigurare de 3000 de dolari. Dacă ai o fractură, asigurarea ajunge la 7000 de dolari. Acolo e foarte scump. În oraşul meu este un singur medic chirurg specialist pentru 200.000 de oameni.“
Locuri frumoase
„Oraşul Mutare este la fel cam ca Piatra-Neamţ. E tot aşa, o zonă muntoasă. Îmi place oraşul Piatra-Neamţ, judeţul Neamţ. Sunt locuri frumoase. Dacă s-ar putea, în viitor aş vrea să pot profesa la Spitalul Judeţean. Sunt oameni excepţio-nali, cu experienţă, dedicaţi, cu care mă înţeleg bine şi alături de care cred că aş putea să lucrez.“
(Marian TEODOROF)
‘…, totul se plăteşte. Bine, la nivel mondial, sănătatea este scumpă, dar acolo dacă nu ai asigurare nu e bine. Spre exemplu, dacă ai colecist acut, te operează, dar nu te externează până nu plăteşti. În caz contrar, este cheamată poliţia. Pentru apendicită, trebuie să ai o asigurare de 3000 de dolari. Dacă ai o fractură, asigurarea …’
Aici platesc unii si beneficiaza toti.Bun venit in comunism.