Acasă Cultura OAMENI, POVEŞTI, mici ISTORII (Hârtia şi o peliculă alb-negru de 8...

OAMENI, POVEŞTI, mici ISTORII (Hârtia şi o peliculă alb-negru de 8 mm)

651
0
DISTRIBUIȚI

Ploua tandru, ploua frumos şi, vai, a început vântul, puternic şi de nepototolit. Ne-am refugiat, aşadar, pe la o oră rezonabilă din zi şi ar fi trebuit să ne vedem cu pictoriţa desemnată onorific drept „tanti Mimi“. Povestea nu şi-a urmat cursul deoarece mama acestei doamne frumoase este în viaţă, bolnavă se pare şi îngrijorări neprielnice ne-au separat, mă credea ziaristă de interviu, ceea ce nu voi fi vreodată, eu sunt interesată de culoare şi compoziţie, de perimetrul captivant al artei vizuale, fie că este un tablou sau o fotografie, o pasiune veche, mereu sunt prinsă în magia culorii, poate din cauza acestei primăveri care întârzie să ne lumineze, să ne descreţească fruntea, sunt prinsă în magia acuarelei, a acrilicului şi a uleiului, a fotografiei alb-negru şi color, învăţ, repet.

Stau cuminte în banca mea, ascult, ascult artişti, îi iubesc pe de o parte, îi invidiez pe de altă parte. Nu am putut, aşadar să o văd pe „tanti Mimi“, dar, seara, am fost martora tăcută a unor poveşti telefonice care au avut loc între soţul acestei mari pictoriţe, Domnul Alexandru-Cornel  Niţă şi prietenul meu nou-nouţ, C.M. Am râs cu lacrimi, nu puteam crede, am notat la mare viteză nume de prieteni  comuni, am aflat că, elevi fiind, primeau în creştetul capului „castane“ de la un anumit profesor de matematică, anume Bădia Ghiţă, strigat astfel mult mai târziu, la o respectabilă senectute.

Aoleu, cel puţin, ei nu au fost în situaţia mea, să fiu aproape repetentă din cauza algebrei, vai de mine, cred că m-ar fi ucis mama pe vremea aceea! Şi-au adus, deci aminte, au râs şi au râs, râs în hohote de parcă erau proşti şi reduşi mintali, deşi sunt oameni trecuţi de orice închipuită maturitate, pe mine mă durea ficatul, amintiri, frumoase amintiri de la o şcoala fantezistă şi irezistibilă.

Şi iată cum s-au petrecut lucrurile, cel puţin din ce am apucat să pricep: cum intri pe intrarea de gală a Şcolii Generale nr. 3 din Piatra-Neamţ, chiar în faţă, la parter, este o încăpere trapezoidală, nu mai mare decît o debara, una la etajul I, o alta la II.  În prima era aşa-zisul Cineclub. Acolo se găsea un monstruleţ de aparat de proiecţie sovietic pe 8 mm, Mir 2, lucru firesc la acea vreme, care suna sacadat ca un tractoraş, care ar arăta acum ca o relicvă SF, şi care parcă ronţăia pelicula. Nu putea rămâne nebăgat în seamă.

Deasupra se vindea iaurt în două feluri de borcănele de sticlă, covrigi şi un fel de produs de patiserie neaoşă, un fel de cornuleţ cu margini cumva zimţate. Toţi cereau în pauza mare pe bănuţii de acasă „un iaurt şi o lăbuţă“.

La etajul II nu-şi aminteau ce mai era… (s-a rupt filmul…!)

Filmase cu un aparat Quarz cu arc, normal tot sovietic, cu peliculă alb-negru de 2×8 mm, împrumutat de la Cercul Foto al Casei Pionierilor condus de Dl. Profesor Vasile Tofan. De ce să nu se fi apucat Corneliu Miftode să facă un filmulet de două minute şi jumătate în care colegi „buni“ de clasă au spart scaunele de la catedră (aviz amatorilor de azi, puteţi sparge telefoanele mobile?), de însăşi catedra care nu avea nici o vină, cu excese juvenile şi intenţii actoriceşti, nebuni şi irezistibili? Ce poţi spune, parcă ne găsim într-un sur-realism de tinereţe din care in fine del secondo tempo au rezultat nişte scaune cu handicap…

Doar că respectiva poznă şi îndrăzneală, proiectată cu acel aparat sovietic de 8 mm de către „dracii de copchii chicoşi“, a fost prinsă în flagrant de acelaşi profesor de matematică.

Şi când Dumnealui a intrat în cămeruţa chinuită, poate chiar mai mică, „s-a făcut noapte, noaptea minţilor noastre. Eram ca într-un fel de buncăr mic, speriaţi, de parcă am fi fost prinşi la furat… (ce să furi într-un buncăr?). Când vizionam, spre bucurie şi extaz, a intrat cel mai apreciat, premiat şi omagiat de Revista Apostolul, la a XX-a aniversare, Domnul Profesor Gheorghe Amaicei, acelaşi Bădia Ghiţă“.

Au fost prinşi. Erau înspăimântaţi. Şi-au luat celebrele şi cuvenitele „castane“ în cap şi nu numai că n-au mulţumit pentru asta… Filmuleţul a fost confiscat, dar Profesorul nu a spus nimănui nimic, nu au fost pârâţi, a trecut totul pe lângă ei ca un vis urât. După aproape 50 de ani filmul a fost returnat unuia dintre poznaşi, domnului Corneliu Miftode, integral şi în original. Voila!

 

PS: era mare lucru pe vremea aceea să te manifeşti în felul acesta, să ridici ochii şi tonul către profesor, să rupi vreun scaun, să scuipi, să nu porţi diadema, cravata de pionier, matricola. Vai de mine! O păţeai şi la şcoală, o păţeai şi acasă darămite să, aouleeeu, şi apoi să proiectezi în ditai şcoala din inima târgului şi parcă nu se mai termină…

 

autre-chause…

 

Domnul Profesor Amaicei organiza expediţii pe trasee turistice inedite, unele chiar aventuroase, mai ales dacă se nimerea vreme ploioasă, şi toţi elevii care îl urmau au reţinut sintagmele celebre: „În munţi eşti veşnic răcorit“ şi când erau prinşi la fumat „Ha, tatarule!“,  urmate, bineânţeles, de binemeritatul bobârnac şi buzunarele întoarse pe dos ca să pice tutunul incriminat. Toată procedura era un alibi pentru celebra „castană“.

 

PPS: definiţie non plura # „castană“ este un fel de bobârnac în variantă „concentrată“.

 

Dar şi când scriai pe caietul de vacanţă teme de algebră sau pictai ca „tanti Mimi“… era cumplit… pe Hârtie curată, pentru diplome şi premii, pentru promisiunea vacanţei…

 

Adversa Fortuna magnus viros probat.

Anica LUNCANU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.