Acasă Cultura În trap uşor către sine însăşi

În trap uşor către sine însăşi

1182
0
DISTRIBUIȚI

O cunosc pe artistă din alte timpuri, dintr-o altă lume sau dintr-un loc situat în afara lumii aşa cum şi-o reprezintă cei mai mulţi dintre noi. Mă gândesc că actul de a crea scapă reprezentării, nimeni nu poate da mărturie despre concepţia artistică, creaţia există fără martori, e singulară, talentul şi harul poartă mâna pe pânză, la fel şi cu peniţa scriitorului. Este aici un argument pentru existenţa evidentă şi mitică a Muzei, sau îndreptăţirea de a crede în Talanţii lui Dumnezeu şi datoria noastră de a-i înmulţi. Niciodată nu poţi şti ce stă sub tichia şi în vârful penelului unui artist, după cum nu putem şti cum se nasc cuvinte sub ţeasta scriitorului care acoperă pagini de Hârtie. Din tot ce imaginează artistul la început, rămâne la urmă un “ce” care depăşeşte închipuirea proprie. Aici, în schema aceasta nebunească, rezidă talentul. După o primă tuşă, vine o alta după legi imposibil de prins în construcţie logică.

În expoziţia „Suveniruri de la cai“ găzduită de Galeria de Artă Rădăuţi, vernisată de inconfudabilul Konstantin Ungureanu – BOX care s-a manifestat în februarie şi la Piatra-Neamţ, Rodica Nichiforiuc pare a se sabota pe sine însăşi: a ieşit din descriptivul quasi-realist şi merge cu paşi siguri spre Artă. Şi asta şi pentru bucuria mea. Scăpată acum de comoditatea realului şi de cruzimea culorilor tari, evoluează printr-o cromatică inedită cu linii sugestive care o vor consacra.

Pulberea amintirilor dureroase, acel alt cer zăbrelit, acea non-lume tristă s-au şters acum, dar claritatea picturii sale pare învăluită de mătasea fină a unor lacrimi care stăruie încă. Nimeni nu scapă de el însuţi vreodată. Pânzele şi biografia ei sunt parte ale unui scenariu de supravieţuire. Pentru ea, patima picturii şi desenului înseamnă Viaţa ei, Timpul ei, de aceea, nu mai există nimic de care să îi fie frică. Pictând din ce în ce mai bine îşi formează ochiul şi făptuieşte o experienţă fundamentală: trăieşte prin culoare, inventează lumi, pentru ea lucrul pe pânză nu este joacă, îşi umple viaţa şi demonstrează  întâi sieşi că este un talent tenace şi autentic. Şi parcă o văd pe această bucovineancă inimoasă cum îşi aşează mâinile pe şold şi strigă cârcotaşilor săi: „Staţi aşa, că nu-i aşa! Nu este cum se spune, ci este cum văd eu că este!“

Mi-a trecut prin cap că forma acesta a ei de a trăi spune despre altceva, că merge înainte pentru a sfida singurătatea şi, oare, nu toţi cei lucizi facem la fel? Chiar dacă prin această expoziţie a făcut un pas important, ea ştie să audă inima lumii şi o reproduce în diverse variante, aşa cum le vede acum pe această treaptă a evoluţiei sale. Nota bene: am remarcat pe simeze nu puţine piese spectaculoase, duse către abstract prin culori prinse în delir ludic şi echilibru al contrastului, pe care mi le închipui în valoroase colecţii.

Autoarea nu va mai avea curând doar o viaţă, va exista ca nume pentru că îi va precede renumele. A început să vadă că imaginea unui cal poate fi descriptivă, dar poate fi săgeată, unicorn destinal, calul himeric cu aripi care trece prin zid şi ne poartă fericiţi prin zorii sidefii ai altor tărâmuri de libertate şi eliberare.

Adevărul fiinţei artistului nu este cert sau imuabil, el apare şi dispare, este sub condiţia simbiotică a două priviri pentru ca el să devină vizibil. Şi durează o clipă, aceea în care vezi şi îţi spui: da, îmi place! Nu poate fi tradusă în cuvinte limpezi judecata de gust şi valoare, ea vine din educaţie, vine din urma intelectuală a publicului… Aşadar, adevărul reprezentat de penelul pictorului trăieşte cât o scurtă străfulgerare, atunci poţi depune mărturie pentru calitate şi Artă.

Anumite pânze sunt forme ale unui extaz furibund, altele sunt metodice, elaborate, altele sunt încărcate de o îndrăzneală a instinctului creator primar – pe acestea le iubesc cel mai mult. Dar se vede în ansamblu procesul cert de aşezare într-un stil propriu, definitoriu pentru artistă.

Am scris acest material de-andoaselea. Ar fi trebuit să încep cu drumul lung şi frumos până la Hardic unde sunt “caii de legendă” ai frumoasei mele prietene, un drum în compania incomodă, dar zglobie a doi artişti vizuali: Cornel Miftode – prietenul meu de o viaţă – şi “Ciupy” sau Adrian Ciupercă. Bineînţeles mă găseam şi în propria mea tovărăşie, avidă să le ascult istoriile lor inedite de artişti, parţial comedianţi când vine vorba despre umorul sălbatic din lumea boemă.

Am ajuns pe înserate, după ploaie. O linişte dumnezeiască plutea peste Obcinile gri-albăstrii ale Bucovinei, scame prelungi de ceţuri adăstau peste pădure, ca la un semn au început mierlele să cânte toate, deodată, anticamera raiului era acolo. Şi apoi bunătăţi, cordialitate, oameni care ne cunoşteam parcă de când e lumea lume, generozitate gastronomică, răsfăţ, apoi puzderie de stele.

Abia când s-au ascuns păsările cerului în cuiburi, am urcat şi noi la odihnă.

A doua zi, la galerie ochii albaştri-safir ai prietenei mele sclipeau de emoţie. Dar a fost perfect, prieteni, echilibru pe simeze, flori, multe flori. Rodica Nichiforiuc continuă să te cauţi adânc, tot mai adânc, fără frică, şi vei şti când  te-ai prins total în mirajul formei şi culorii cu adevărul tău cu tot.

Aminteşte-ţi cum ne-au legat cărţile şi Hârtia de caiet înnobilată cu fragmente de poeme. Hârtie care mă duce acum cu gândul la acuarelă. O fi doar gând?

Te rog să decupezi din real doar ceea ce te orbeşte şi rămâi surprinsă de tine însăţi,   Oricum eşti o fiinţă care are nevoie de vertij. Şi asta explică iubirea ce-ţi port. Succes!

Nihil lacrima citius arescit !

Anica LUNCANU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.