Mă relaxez după o zi de muncă. Bineînţeles, în faţa televizorului. De afară răzbate lătratul furios al câinelui. Bombănind, ies afară. Din drum, peste poartă se iţeşte o caschetă. De poliţist. Mi se usucă gura, iar stomacul mi se strânge. Şofer fiind, un gând îmi trece prin minte: am „comis-o“ în trafic – undeva, cândva, iar acum a venit momentul să aflu cât mă costă greşeala. Deschid poarta, mi se dă bineţe, răspund, apoi invit omul legii în curte. Nu neapărat din politeţe, cât mai ales ca să nu vadă vecinii cine mă vizitează.
Abia apoi îl întreb ce s-a întâmplat. Poliţistul, care se vedea că nu prea se simte în largul său, mă linişteşte: „A, nimic grav. Numai că trebuie să vă prezentaţi la Judeţ (mă prind că e vorba despre Inspectoratul Judeţean de Poliţie, cel de la Borzoghean). Sunteţi citat într-un dosar. Penal“. Ciudat cum poate avea acest cuvânt, „penal’, un efect atât de intens. Stomacul mi se strânge şi mai tare. „Penal?!“, bâigui eu. „Da, dar nu ştiu în ce calitate vă cheamă“. Şi-mi înmânează citaţia. Cu hârtia în mână, îmi dau seama că nu visez. Înfrigurat, citesc – poate mă dumiresc despre ce este vorba. Nu mă dumiresc, deoarece pe lângă obişnuitul pomelnic „nume-prenume-data şi locul naşterii-părinţi-domiciliu“, citaţia nu-mi relevă mare lucru. Poliţistul pleacă, eu rămân. Intru în casă, iar nevastă-mea mă ia la rost. „Ce Dumnezeu ai făcut? Că doar nu te cheamă degeaba la Poliţie. Ai avut vreun accident şi nu mi-ai spus?“. Şi tot aşa, vreme de câteva minute. Mă jur că n-am habar, însă am parte de priviri tăioase. Sigur o să am o noapte liniştită…
Ce am în comun cu popa?
A doua zi, la şase sunt în picioare. La opt şi jumătate sunt aşteptat „la Judeţ“. Parcurg ritualul matinal – spălat, îmbrăcat, cafea – pe pilot automat. La opt şi douăzeci sunt la Poliţie. Mă prezint, spun cu ce treburi am venit şi cu cine trebuie să mă întâlnesc, iar poliţistul de la intrare mă trece în catastif şi mă pofteşte să aştept. „Domnul comisar trebuie să apară“, mi se spune. În săliţa de aşteptare e destul de aglomerat. Oamenii nu-şi vorbesc. Fiecare e singur cu gândurile sale. Îmi atrage atenţia o sutană. Un preot între două vârste stă pe un scaun şi-şi frământă mâinile. La opt jumătate fix, uşa sălii de aşteptare se deschide. Este chiar ofiţerul cu care trebuie să mă întâlnesc, pentru a primi dar mai ales a da răspunsuri. Spune două nume, inclusiv al meu. Spre uimirea mea, celălalt îi aparţine preotului. Mă izbeşte un gând: ce pot să am în comun eu cu acel preot, de suntem pe lista aceluiaşi poliţist?
Cerându-şi scuze faţă de mine („părintele a venit şi ieri, de la mare distanţă, înţelegeţi…“), ofiţerul mă programează al doilea şi mă roagă să aştept „vreo jumătate, cel mult trei sferturi de oră“. Aştept, n-am ce face.
Al naibii drept de vot
Fix după „cel mult trei sferturi de oră“, ofiţerul coboară şi mă preia de la intrarea Poliţiei. Urcăm până la etajul al doilea. Mergem până aproape la capătul culoarului şi intrăm într-un birou. Pentru câteva clipe, uit de problemele mele şi mă minunez de aspectul decrepit al mobilierului. „Halal condiţii de lucru pentru poliţişti, în 2017“, gândesc. Sunt poftit să iau loc. În sfârşit voi afla ce caut eu acolo…
„În privinţa dumneavoastră există suspiciuni de vot multiplu“, începe poliţistul să-mi explice. Pentru o secundă, simt o imensă uşurare – suspiciunile nevestei nu sunt întemeiate, ura! – apoi mă trezesc la realitate. „Vot multiplu?“, întreb. „Păi da, la alegerile din mai 2014, pentru Parlamentul European“, mă lămureşte poliţistul. „Apăreţi ca votant atât pe lista electorală permanentă, cât şi pe lista suplimentară de la aceeaşi secţie de votare. De asta consider cazul dumneavoastră cel puţin interesant“. De parcă nu eu aş fi fost în această situaţie, gândesc: „dacă tot eşti pus pe furat, cât de prost poţi să fii ca să votezi la aceeaşi secţie de două ori?“. Apoi zic: „Să nu merg la vot, mi s-a mai întâmplat, dar să votez de două ori – niciodată“. „O să ne lămurim“, zice ofiţerul, şi-mi întinde o foaie de hârtie. „Semnaţi aici“. Semnez. „Aha“, vine replica. „Ia uitaţi-vă la acest tabel şi spuneţi-mi dacă vă recunoaşteţi semnătura“, şi-mi întinde o copie a listei permanente de alegători. În dreptul numelui meu văd o caricatură de semnătură. „Asta nu-i semnătura mea“, spun cât de convingător pot. „Ia uitaţi-vă şi aici“, şi-mi dă o altă hârtie – o copie a unei liste suplimentare de vot. Şi acolo apare numele meu, însă semnătura îmi aparţine. Îi spun asta, cu uşurare, însă îmi dau seama că „avem o problemă“. Îi spun că, mai mult ca sigur, am votat pe lista suplimentară pentru că nu am fost găsit pe cea permanentă. „Şi nu v-a mirat asta?“. Nu, pentru că nu s-a întâmplat o singură dată în decursul timpului, chiar dacă locuiesc în zonă de o mulţime de timp, şi chiar dacă mereu am fost arondat aceleiaşi secţii de votare.
Sunt întrebat pe la ce oră am votat, şi spun că mai spre seară – după ce m-am întors de la redacţie. Sunt întrebat cine mi-a spus că nu mă regăsesc pe lista permanentă. Rotiţele din cap încep să se învârtă mai repede, însă degeaba. Nu-mi amintesc, pentru simplul motiv că nu am considerat necesar la acel moment să dau importanţă acestui amănunt, şi în plus au trecut aproape trei ani de atunci. Discuţia continuă în acelaşi mod, fiind consemnată ca atare, până când poliţistul pare să se convingă că nu mint şi nu am nimic de ascuns.
Unde dai şi unde crapă
Mi se dă un formular tipizat pentru „recoltarea“ specimenului de semnătură. Semnez din toate poziţiile posibile – aşezat, cu foaia pe birou; aşezat, cu foaia pe genunchi; în picioare, cu foaia pe birou; în picioare, cu foaia pusă de un perete…
Şi atunci ofiţerului îi mai vine o idee. Pe lista permanentă, lângă numele şi semnătura aşa-zis a mea, apar numele şi semnăturile altor doi membri ai familiei – soţia şi fiul. În dreptul soţiei, totul pare în regulă. În schimb, surpriză: în dreptul numelui fiului meu apare tot o caricatură de semnătură, pe care nu am cum s-o recunosc. Îi spun asta poliţistului. „Se agravează situaţia, dacă-i aşa“, zice cătrănit. „Haideţi s-o lămurim“. Pun mâna pe telefon şi-mi sun băiatul, care de câţiva ani locuieşte în alt oraş. Îi spun despre ce-i vorba, el se miră, apoi încet-încet îşi aminteşte. Da, a fost la vot, însă nu la secţia la care apare în scripte, ci la cea la care era arondat în calitate de student. Adică în cu totul alt loc. Îl rog să semneze pe o bucată de hârtie, să o pozeze şi să-mi trimită fotografia prin internet. Primesc poza şi, după cum mă aşteptam, semnătura lui nu seamănă deloc cu semnătura din lista electorală. „Aşadar, doi dintr-o lovitură“, constată ofiţerul după ce verifică semnăturile. Scoate poza la imprimantă şi o pune bine, la dosar.
Citesc şi semnez declaraţia pe care am dat-o, semnez şi foaia pe care semnasem din toate poziţiile, apoi îmi iau rămas bun de la poliţistul cu care am împărţit o oră din viaţă. Plec, urându-le „de dulce“ celor care mi-au furat, chiar şi temporar, identitatea şi din cauza cărora sunt pus, după trei ani, pe drumuri. Nu cred că mă mai duc la vot…
(Liviu ILIE)