Instinct de conservare, lupta pentru supravieţuire
sunt două simple descrieri ale unor reacţii pe care omul le are în faţa
finalului anunţat. Poate nimic nu este mai greu de acceptat decât finalul
prezis de doctori cu ajutorul ştiinţei.
Sunt oameni care au ca meserie să dea veşti proaste,
ca mai apoi să lucreze cu bolnavul pentru nimic altceva decât să-l înveţe să
renunţe demn sau, dacă este cazul, să-l determine să lupte pentru a-şi păstra
pentru cât mai mult timp darul cel mai de preţ - viaţa.
Radu Nastasă este omul care aprinde brusc lumina în
vieţile multor nemţeni care ajung să fie diagosticaţi cu cancer. În cele mai
multe cazuri el este cel care anunţă moartea, câteodată oferă termene îngrozitoare
şi tot el este cel care se bucură atunci când previziunile doctorilor sunt
infirmate de pacienţii care au puterea şi încăpăţânarea să reziste.
În discuţiile pe care le-am purtat mi-a spus că şi-a
dorit să ajungă aici deoarece a avut un caz în familie care a avut un sfârşit
regretabil şi că i-ar fi plăcut ca persoana respectivă să fi avut parte de
serviciile pe care el le poate acum oferi.
Aparent, pare un monument de cinism, dar crede în
"minuni" şi le-a văzut întâmplându-se destul de des. "O denumire
generică pentru ceea ce fac eu este cea de psihooncologie şi reprezintă o ramură
a pshihologiei clinice. Pentru a înţelege şi mai bine ceea ce fac este
psihoterapia suportivă. Lumea ajunge aici într-o anumită stare fizică, dar şi
psihică, pentru că bolile aceste sunt psihosomatice nefiind doar pishice sau
fizice, iar ei au nevoie de ajutor. Ajutor pentru a ajunge la momentul, locul,
starea pe care şi-o doreşte pacientul. El este cel care stabileşte ţinta şi
despre ce anume este ajutorul", spune Radu.
El este omul care primeşte dosarele cu diagnostice şi
le traduce celor care îi ajung în cabinet. El le face cunoştiinţă cu viitorul.
El anunţă moartea. "La mine nu ajung doar oamenii care suferă de boli
grave şi sunt în stadii terminale. Oamenii care sunt puşi în faţa morţii ajung
la mine. Un diagnostic de cancer te pune în faţa morţii. În multe cazuri cei
care vin la mine o fac înainte de a afla diagnosticul. Atunci ajungem la etapa
de anunţ. De aici preiau aceste atribuţii", îmi spune dând de înţeles că
el este cel care va suporta reacţiile.
Mai mult, am aflat că s-au şi studiat modurile în
care reacţionează oamenii şi că există etape bine stabilite. Doctorul Nastasă
spune că există o stadializare a reacţiilor în momentul în care anunţi pe
cineva că are cancer. Respectiva persoană are câteva reacţii. Toţi au aceleaşi
reacţii. Există un doctor care a şi teoretizat această etapă. Prima este furia,
apoi negarea, negocierea, se ajunge la depresie şi în final urmează acceptarea.
"Toţi trec prin aceste stări. În schimb, dacă
una dintre aceste etape este sărită nu mai ajungem la acceptare. De exemplu: să
presupunem că vine cineva la spital, medicii îl diagnostichează clar şi nu-i
pot comunica din diverse motive direct persoanei. De multe ori persoanele în
aceste stadii nici nu doresc să afle. Li se spune în faţă că este o neoplazie şi
ei tot întreabă ce se poate face. Este o perioadă de negociere în care nu se
pronunţă cuvântul cancer. Aceste termen este un stigmat pentru oricine. În
momentul acela mi se spune «Radu, hai să vedem cu facem, vorbeşte tu cu
persoana respectivă»".
Cum reacţionează
în faţa morţii
"Nu există o regulă dar majoritatea celor care
li se spune că au cancer neagă, mă privesc cu neîncredere, unii cu furie. «Cum?
De ce? Dar nu mă simt chiar atât de rău. Cum? Aluniţa asta a mea? Asta-i
cancer? Dar e atât de mică! De ce eu? Dar eu nu am fumat în viaţa mea. Plămânii
mei sunt în regulă, nu e radiografia mea!». Acestea sunt câteva dintre reacţiile
pe care le au în momentul în care îi anunţ", spune specialistul. Trebuie să
vezi şi să studiezi reacţiile celor puşi în faţa veştii şi să găseşti pârghiile
pe care le-ai putea folosi pentru a ajunge la rezultatul cel mai bun. "În
funcţie de persoana pe care o ai în faţă, relaţia pe care o creezi cu persoana
respectivă presupune multă adaptare din partea profesionistului. Trebuie să te
adaptezi pe discursul şi cunoştiinţele lui. Trebuie să exploatezi toate credinţele
pe care ţi le expune. El spune: «Cum Dumnezeu mi s-a întâmplat aşa ceva?!». Îţi
dai seama că e vorba de credinţă în Dumnezeu şi mergi pe tema respectivă şi vei
lucra cu armele lui proprii. În definitiv trebuie să ajungi la acceptarea
diagnosticului şi la lupta pentru suprevieţuire".
Şi dacă nu sunt şanse?, am întrebat. "În acest
caz trebuie să faci tot posibilul ca sfârşitul să fie unul demn", a răspuns.
Ce înseamnă demn? "Demn înseamnă că persoana în cauză să fie împăcată. Nu
am o ţintă precisă. Ţinta şi-o stabileşte fiecare în parte. Îţi dau un exemplu:
o persoană, la un anumi moment a venit la mine, ştiam că finalul este aproape, ştia
şi el, i se spusese dintr-o clinică universitară. Cât am stat de vorbă cu el,
mi-a spus că fii lui nu i-au permis să-şi vadă nepoţeii pentru că au crezut că
era ceva contagios. Se bănuise un TBC, de fapt era un cancer pulmonar. Am reuşit
să conving familia să aducă nepoţii, i-au adus, şi la două zile pacientul a
murit. E o mică scenă. Persoana respectivă asta şi-a dorit, atât a vrut de la
mine şi nimic altceva", mi-a explicat încercând să fie cât mai realist.
"Există
miracole"
Pentru un om care practică o astfel de meserie nu ştim
câtă importanţă mai are credinţa. Am aflat însă că şi medicii se înşeală şi că
există cazuri în care boala este învinsă de om şi că minuni se pot produce.
"Există cazuri de infirmări de diagnostic. Foarte puţine, dar există. În
pofida credinţei generale avem cazuri de cancer, în care spunem că mai are de
trăit 6 luni şi el este bine mersi de peste 4 ani de zile. Sunt în evidenţă
astfel de cazuri. Dacă vrei să le spui miracole, spune-le aşa. Sunt puţine, dar
există. Şi un caz de acest gen te face să-ţi pui o groază de întrebări despre
ce gândeşti şi despre ce anunţi pe cel din faţa ta".
Îmi mai spune că a învăţat şi de la alţi doctori cu
vechime, dar şi din experionţa proprie să se ferească în a da termene clare
pacienţilor: "Nici măcar aproximative deoarece nu poţi şti când ajungi în
pragul evenimentului, a morţii. Până atunci nu ai de unde să ştii asta".
Tot el a explicat cât de etică este practica multor
români care află de la doctori ce au unele rude şi nu le spun celor vizaţi cu
ce se confruntă. "Eu nu fac asta niciodată. Dacă văd că familia insistă să
nu i se spună bolnavului, le respect dorinţa, dar nici nu vorbesc cu pacientul
respectiv. Dacă am minţit pacientul, tot ce înseamnă relaţie între mine şi el e
distrusă din start. Nu poţi porni o relaţie terapeutică pe acest fundament. Cât
despre practica de a nu spune, credinţa mea este că nici un medic nu este
Dumnezeu şi nu avem dreptul să nu-i spunem unui pacient ce ştim despre viitorul
lui. Nu-i poţi răpi şansa să-şi încheie viaţa aşa cum doreşte".
Apoi l-am întrebat cât îi este de greu (dacă îi este
greu) să-şi exercite meseria pe care o face deja de şase ani de zile.
"Greu şi întodeauna", mi-a spus, ca mai apoi să-mi dea şi exemple
clare despre momente în care i-a fost foarte greu să dea astfel de veşti.
"Din păcate, în familia mea am avut două cazuri de rude extraordinar de
apropiate care au ajuns să sufere de această boală. Mi-a fost imposibil să-mi
practic meseria cu rudele".
Cine este cel mai potrivit să dea aceste veşti?
"Medicul. În România procesul este ceva mai anevoios. Un pacient care vine
aici este de multe ori trimis într-un centru universitar, în care se poate pune
un diagnostic de precizie. În cazul în care văd că nu au ce face, doctorii
trimit pacienţii înapoi fără a le spune. Apoi, doctorii de aici sunt puşi în
situaţia de a da o veste unui pacient ştie clar că nu acel doctor i-a
investigat. Atunci, unii doctori sunt puşi în situaţii cel puţin jenante.
Colegii din centrele universitare ar putea da împuternicire celor dintr-un
spital cum este cel de la Neamţ. Norocul nostru este că avem aici medici recunoscuţi
în centrele universitare", îmi spune Radu Nastasă.
Mi-a şi explicat de ce nu este bine ca aceste veşti să
fie date de membrii familiei. În momentul cu pricina se se face un transfer de
energie. Transferul respectiv, la unele persoane poate duce la deteriorarea
relaţiilor dintre cele două.
"Sistemul
din România oferă foarte mult bolnavilor de cancer"
Am vrut să ştiu ce anume pot primi pacienţii după ce
intra într-un astfel de program. "Sistemul din România oferă foarte mult
bolnavilor de cancer. Odată ce apare acceptarea, pacientul are două variante.
Ori îşi canalizează forţa pentru a depăşi boala, ori spre a-şi îmbunătăţi
calitatea vieţii, atât cât i-a mai rămas. În ambele cazuri se trece prin
oncologie, cu ajutorul tratamentelor clare cu rezultate clare, demonstrate
statistic. Persoana luptă. În alte cazuri apar abandonuri de tratament,
persoana nu mai vrea să lupte neavând credinţa într-o reuşită".
Tiparire
Anunta prieten
Top
