Nu vorbim de politică, nu vorbim de fotbal (prea se pricepe toată lumea la astea)! Conversăm de dragul conversaţiei, pornind de la subiectele propuse de voi. Aştept scrisorile voastre în fiecare zi, scrisori în care să-mi povestiţi despre ce vreţi voi, apoi discutăm despre subiect şi o să cerem şi câteva păreri. (CELE MAI FRUMUŞELE LE ŞI PREMIEM!)
Avem o ţară frumoasă, care în sezonul acesta este albă de la zapadă sau galbenă de la codurile galbene ori de la cetăţenii pe care i-a înghesuit nevoia şi nu s-au putut ţine până acasă. O ţară frumoasă, păcat că n-are şi instrucţiuni de folosire în limba română, aşadar mulţi dintre fiii săi o folosesc cam ca membrii acelui trib îndepărtat, care au capturat un explorator şi i-au luat microscopul, să spargă nuci de cocos cu el. Şi uite-aşa am ajuns să nu ne mai încumetăm nici să ieşim din casă, darămite din oraş, pentru că stratul de zăpadă are două palme şi utilajele de deszăpezit vor apărea abia la primăvară, odată cu ghioceii. Stăm aşadar la gura sobei şi depănăm amintiri. Începem cu Cătălin Tudose, din Piatra-Neamţ care ne-a spus că a rememorat cu plăcere vremurile când făcea cazemate, se bătea cu bulgări cu toată puştimea de la bloc şi ajungea seara în casă cu hainele şi părul îngheţate de-şi exaspera părinţii. Era pare-mi-se o fire mai războinică, din moment ce numai amintiri din astea dure ne-a povestit. Să vedeţi ce-a păţit când a făcut-o pe muşchetarul:
"Pe lângă avantajele evidente pe care ţi le conferă când eşti deja matur, cititul te face liderul găştii de mic. Eu cred că aveam vreo 11-12 ani când am citit prima oară «Cei trei muschetari». Mă fascina atât de tare încât la sfârşitul zilei, când mă goneau ai mei afară la joacă pentru a nu-mi strica ochii şi-a ajunge un tocilar urât, simţeam nevoia să continuu fantezia. Aşa că am inventat prima versiune de «Cei trei muschetari - jocul», pe care-l jucam alături de Mişu (Porthos), Ţuţu (Aramis) şi Virgil (Athos). Eu se-nţelege cine eram. Şi lucrurile se întâmplau cam aşa (le retrăiesc acum pe măsură ce ţi le povestesc):
«Aracii din grădina moşului de la parter sunt numai buni, uitaţi-vă!» Mişu, Ţuţu şi Virgil se uită pieziş printre răsadurile de roşii. «Nu-s prea groşi, poate ne lovim?» Virgil e circumspectul grupului. «Îi luăm, trebuie să ne facem săbii, ce muşchetari suntem noi? Ce-ai Mişule de eşti supărat?» «Eu cine ziceai că eram?» «Porthos.» «De ce Porthos?» «Pentru că Porthos e mai gras.» «Eu nu sunt gras!» «Dar ai 11 ani şi 80 de kile». «Mda, dar oricum nu mai cresc. Bine, dar până una-alta eşti Porthos. Hai, fiecare să-şi aleagă sabia.» A mea e aia din lemn cioplit la vârf, fără coajă, neted şi frumos mirositor. Athos vrea acţiune. «Şi acum ce facem?» Ştiu că toată lumea aşteaptă planul de la D'Artagnan. «Acum îi căutăm.» «Pe cine?» «Nu mai ştiu cum se numeau, o să vă spun mâine exact, în orice caz trebuie să aibă uniformă.» Ne strecurăm tăcuţi prin scările vecine, patrulăm disciplinaţi pe lângă zidurile blocurilor, escortăm de la distanţă vreo două domnişoare rătăcite pe străzi la acele ore târzii din seară. «Şi acum la ataaaac!» Alergăm urlând cu săbiile deasupra capului înspre un duşman imaginar care a campat peste drum de blocul nostru. O iau înainte şi mă afund în întuneric, asaltând gardul cu gratii negre şi subţiri. Când lemnul săbiei mele loveşte fierul gardului se aude ca în carte. Cred. Ceilalţi trei muschetari rămân pe trotuar, să mă acopere. Se uită fascinaţi la cât de mult îmi trăiesc rolul, când cineva îi bate pe umăr.
Miliţianul care pare să fie şeful patrulei li se adresează pe un ton de adult, deci dur. «Ce faceţi aici?» «Ne jucăm», zice Aramis. «Cu beţele astea?» «Sunt săbii», protestează Porthos. Porthos n-a fost niciodată cel mai inteligent dintre muschetari. «Aha, sunt săbii, păi poate ar trebui să mergem să vă ducem acasă şi să le spunem părinţilor că voi alergaţi cu săbii prin oraş.» În tot timpul ăsta stau ascuns după o movilă şi privesc scena. Sunt încă în rol. Victoria nesperată din duelul cu gardul mi-a dat încredere în forţele mele. Când miliţianul îi pune o mână pe guler lui Athos ştiu că trebuie să intervin. Ies din ascunzătoare şi atac perpendicular, rapid şi tăcut. Mai am doar câţiva metri. Încă nu m-au văzut. Şi când mă văd e prea târziu. Degetele miliţianului se chircesc la contactul cu sabia mea atent aleasă din grădina vecinului şi dau drumul gulerului. «Aaaaau, 'tu-ţi ....!» Cam la înjurătura asta, prima, mi-am ieşit din rol. Miliţianul mă priveşte cu ochi bulbucaţi de furie în timp ce ceilalţi doi mă înhaţă. «Ce faci, băi?!» «Mă jucam, mă scuzaţi.» «De-a ce papucii tăi te jucai?!» «De-a muşchetarii.» «Ce-s ăia?» «Nişte personaje dintr-o carte.» «Şi asta fac ei, se bat cu miliţia?!» «Nu mai ştiu exact.» «Cum papucii tăi nu mai ştii, mă, mă iei la mişto tu-ţi ... de sfrijit?» «Nu mai ştiu, pe cuvânt nenea, s-ar putea să nu fi ajuns la capitolul ăla.» «Du-te imediat şi citeşte şi vino înapoi să-mi spui. Dacă nu vii îi ia naiba pe ăştia trei!»
Alerg acasă cu inima cât un purice. D'Artagnan s-a topit demult. Răsfoiesc febril cartea şi nu ştiu ce motiv să invoc ca să mă întorc afară. Bălmăjesc ceva înspre ai mei şi, în următoarea secundă traversez strada în zbor. Miliţienii sunt tot acolo, îi ţin pe prietenii mei de umeri. «Ei, ai aflat cu cine vă bateţi?» «Da, cu gărzile cardinalului» «Păi noi nu suntem gărzile cardinalului!» «Ne scuzaţi.» «Dar dacă-ţi spun eu unde-s gărzile şi ce trebuie să faci ca să le învingi, te baţi cu ele?» «Da.» «Uite, ia banii ăştia şi vezi că mai la deal, lucrează nişte gărzi de-ale cadrinalului ăla la magazin, cere-le un pachet de Snagov»
Alerg la tutungerie şi mă întorc cu ţigările. Miliţienii nu mai par aşa supăraţi. «Tu al cui ziceai că eşti?» «Al lui D'Artagnan.» Râd şi ne lasă să plecăm.
Hm! Concluzia ar fi că cititul te face liderul găştii de mic, chiar şi atunci când în gaşcă sunt poliţişti, nu?
Scrieţi-i lui Dani pe adresa Piatra-Neamţ, str. Calistrat Hogaş, nr. 39 sau pe e-mail: Această adresă de e-mail este protejată de spamboţi; aveţi nevoie de activarea JavaScript-ului pentru a o vizualiza
| < Anterior | Următor > |
|---|
